1 ... 6 7 8 9 10 11 12 13 ... 28

Daris Basarab - səhifə 10

səhifə10/28
tarix03.04.2018
ölçüsü1.28 Mb.

- Bună, Maestre! Nici n-am observat că aţi intrat. Nu ştiu dacă-i cujet, dar câteodată mă bântuie neîncrederea. Mare pacoste în viaţa unui om! Dar cum de aţi plesnit-o aşa, hodoronc-tronc, cu puiul de neamţ?! Chiar la taică-meu eram plecat cu gândul...

- N-am plesnit-o. Aşa îmi place uneori să-ţi spun. Dar ce te frământă?

- Poate că fac o prostie, dar mă mănâncă limba şi simt nevoia să şi comunic. Nu e nimic deosebit de ceea ce ştiţi deja. Mi-e dor de el şi gata! Dar hai s-o lăsăm baltă! Mai bine daţi-mi ceva de lucru. Văd că v-aţi apucat de marmură. Frumoasă bucată. Ce vrea să fie? un relief, sau cam aşa ceva.

- Dacă chiar vrei să mă ajuţi, apucă-te de degroşare. Uite, eu trag nişte contururi care vor cuprinde o reliefare a scenei, pe vreo trei centimetri profunzime. O scenă din istorie cu Aprodul Purice îngenuncheat în faţa Domnului Ţării gata să salte în şa. În jurul limitelor trasate poţi intra cu dalta fără teamă. Nu vom folosi scule sofisticate. Placa nu trebuie să arate ca ieşind dintr-o fabrică de lustruit pietre funerare. Spaţiile libere, printr-o buciardare potrivită, nuanţată, vor da mai multă viaţă reliefului. Ce zici, creionarea asta mă va ajuta? N-am mai pus de mult timp mâna pe daltă şi, sincer, am oleacă de emoţie. E o comandă de suflet de prin Moldova şi mă aleg şi cu ceva bani.

- Nu cred că are vreo importanţă creionarea, cum îi spuneţi, căci sunt convins că totul este fixat deja în creier şi ca atare fixat în piatră. Îmi place poanta: Maestrul are emoţie, nu artistică, după cum reiese, ci una de meşter!? Asta-i bună!

Prezenţa Maestrului l-a scos pe Nick din făgaşul gândurilor şi al temerilor sale. Vedea în această primă ”colaborare” cu profesorul său, o bună ocazie de a-l urmări de aproape, de a fura ce era de furat, dacă era ceva de furat, de a porni cu dreptul în noul an şcolar. Nu s-a înşelat. Erau destule lucruri ”de furat”. Culmea, Maestrului nu-i plăcea să facă teorie, să peroreze. Lecţiile lui erau aproape seci. După el, sculptură nu puteai face tocind teorie. Pentru sculptură trebuia să te naşti cu talent, talent care te făcea hoţ fără să vrei.

- Ştii, Nicolae, ce mi-a plăcut la tine din primele ”teorii” pe care le-ai lansat, când abia ne cunoşteam? Era încrederea pe care o aveai tu în viitorul tău de sculptor, când încă erai un mucos, când îmi vorbeai de hoţul care zace în tine, de metoda infailibilă a ”furtului” în arta plastică care, însă, nu este la îndemâna oricui, fiind apanajul adevăratelor talente, şi-ţi susţineai teoria bazat pe propria-ţi experienţă. Experienţă la anii tăi! Da, m-ai surprins atunci deoarece nu participaseşi încă la nici un curs de-al meu. Eram pe aceeaşi lungime de undă. Ştiu că nu sună pedagogic ceea ce-ţi spun, dar trebuie să recunosc că nu vei avea prea multe de învăţat de la ”marii maeştri”, cum ne place nouă să ne considerăm. Şi eu am furat de la Brâncuşi şi asta într-o perioadă când era un mare controversat. Am vizitat atelierul lui Rodin, care pentru mine rămâne omul secolului, dacă nu cumva, al mai multor secole de sculptură. Eram copil, dar privirea mea a furat cu neruşinare. Brâncuşi l-a cunoscut bine. Mai târziu am vizitat muzeul închinat lui şi de fiecare dată am furat câte ceva. La un geam am văzut, într-o lumină formidabilă, o lucrare de mici proporţii care m-a ţintuit. Erau două mâini care se înălţau, parcă, spre cer. Era ”catedrala”. Mâinile acelea nu mi le pot scoate din minte. Brâncuşi spunea despre el că nu pierdea timpul cu lecţii, el lucra şi, doar, din când în când, mai şi povestea câte ceva, câte o bârfă la adresa lui, dar nu scotea o vorbă despre arta sculpturii sau tehnicile folosite. De critici vorbea doar în zeflemea. Da, am furat mult din portretistica lui. Avea o bibliotecă impresionantă. Când l-a văzut pe Brâncuşi zgâindu-se admirativ, dar şi interogativ, i-a spus simplu: Acolo se găseşte secretul portretisticii mele. Studiul personajelor alese, în cea mai mare parte, de mine. Personajul trebuie pătruns în intimitatea lui! Da, pruncule, teoria furtului m-a făcut să mi te apropii. Asta nu înseamnă că te cunosc. N-aş putea, în clipa asta, să-ţi fac portretul. Trebuie să recunosc că eşti mult mai complex decât mi-aş fi putut imagina şi, probabil, doar o prietenie profundă, care ar călca în picioare normele de vârstă, ar putea să-mi permită să-ţi cunosc sufletul. Până atunci mă mulţumesc cu prezenţa ta şi, bineînţeles, cu rolul tău de paznic. Am nevoie de aşa ceva deoarece ştiu că sunt slab în faţa elixirului vieţii. Ai să creşti şi, poate, ai să mă înţelegi, fără să mă acuzi. Asta e, fiule! No, la muncă! Să văd ce mai trebuie să mâzgălesc pe marmura asta ca să n-o rebutăm. Aşa se spune la fabrică.

Începutul unei relaţii profesionale cu noul său mentor era pe cale să se înfiripe. Nick era încântat de felul cum evoluau lucrurile. Visul său legat de facultate, de oraşul adevăratelor talente, nu mai era un vis de copil. Un talent incontestabil îl acceptase în preajma lui şi nu ca pe o calfă, cum crezuse la început. Începea să se simtă ca un coleg de atelier, poate chiar de breaslă. Se simţea obligat să se comporte ca atare, să se stăpânească în pornirile sale mai puţin controlate, mai ales în ceea ce priveşte expunerea unor păreri legate de artă, în general, sau de sculptură, în particular. Maestrul simţea această atitudine rezervată, sau, prudentă, poate, şi îl surprindea uneori cu întrebări care nu permiteau răspunsuri evazive.

- Ce zici, neamţule, dar fără ocolişuri, ”reuşita” asta a mea nu este în fond o porcărie? Nu pare nici pe departe ceea ce ar vrea să fie! Ceva mă roade şi nu-mi dau seama ce.

- Maestre, nu mă provocaţi! Din moment ce nu vă place, nu mai căutaţi aprobarea la alţii. E clar că aveţi dreptate, e ceva ce n-aş vrea să fac niciodată, e pentru artă ceea ce este un kitsch pentru un colecţionar de profesie. Fără supărare, e o fuşereală...

- I-auzi, fuşereală!? Şi asta după luni de muncă, de transpiraţie!? Chiar aşa?! Păi, atunci, de ce ai tăcut până acum?

„De fapt nu am tăcut şi asta aţi observat-o singur. De aia şi m-aţi şi întrebat, ca să v-o confirm, nu? Mă bucur că m-aţi citit. Ce am pe suflet se citeşte în ochii mei, asta dacă nu mă priveşte un analfabet, bineînţeles. Şi în materie de artă, nu sunteţi un analfabet, fireşte! Cât priveşte transpiraţia, să ştiţi că este un bun judecător: transpiraţia creatoare are un parfum aparte, nici nu-ţi vine să te speli, în timp ce transpiraţia unei activităţi brute, pute, pute tare, te alungă la duş, dacă ai aşa ceva. N-aţi simţit niciodată această diferenţă? Se spune că femeile simt asta cel mai bine!?

- Mă-i neamţule, începi să mă cucereşti cu nevinovăţia asta obraznică. Ţine-o tot aşa şi nu vei scăpa de prietenia mea, care te cam paşte, dar să nu o practici şi cu alţii pentru că s-ar putea s-o şi încurci. Nu oricine poate înghiţi anumite forme de sinceritate, aşa că atenţie!

Ceea ce trebuia să fie o compoziţie, acum, un lut descalificat de arbitraj, a coborât de pe masa de lucru, ajutat de braţele vânjoase ale Maestrului şi de o bună dispoziţie apărută din senin, transformându-se într-o masă inertă, informă, de materie primă. Seara, luând-o încet pe străzile nu tocmai bine famate ale oraşului, s-a oprit frânat de o cugetare: Măi, eu cred că sunt lud, vorba Ellei. Cum am putut debita asemenea grozăvii la adresa lucrării unui ”maestru” ?! Dacă i-a căzut rău, am încurcat-o! Nu ştiu, când am să mă învăţ minte?! E drept că mă mânca limba şi înainte de a mă provoca, dar o aşa lipsă de tact nu avea voie să se manifeste. Oi trăi şi-oi vedea efectele. Dacă vrea să-mi plătească, n-o să întârzie prea mult. Încep să-l cunosc. Totul depinde de cât de mult i-a fost rănit orgoliul. La dracu! dacă vreau să ajung ce mi-am propus, trebuie să fiu eu, aşa cum mama m-a făcut!

Drumul spre cămin, pe o vreme mohorâtă de toamnă, l-a întors cu gândul la cele aranjate cu Günty, la Ella. Mâine iau trenul şi mă liniştesc. Nu pot avea astfel de secrete faţă de ea.

Ella l-a zărit de la fereastră şi, conform obiceiului a ocolit uşa şi a sărit în stradă chiuind de bucurie.

- Ce-i cu tine, Nick?! Parcă trebuia să pleci la facultate?!

- Am şi fost şi m-am şi întors, de dorul tău! Am uitat să-ţi spun ceva ce am pus la cale cu un prieten. E secret de stat, aşa că, să ne plimbăm puţin, departe de urechile indiscrete.

- Mă faci curioasă, hai, spune! Ce te-a apucat cu ”secret de stat”? S-a întâmplat ceva rău?

- Nu, nu s-a întâmplat nimic rău, dar dacă nu-ţi ţii gura, s-ar putea întâmpla. Şi asta n-o spun în glumă, priceput?

Nick îi relată foarte pe scurt cele aranjate cu Günty şi rămase tăcut, privind-o cu coada ochiului.

- Eu nu văd nici un ”secret de stat” în ce vrei să faci. Nu înţeleg de ce te temi, în fond?! E vorba de tatăl tău cu care vrei să iei legătura.

- Tu pe ce lume trăieşti, fată? Nici la şcoală, nici acasă la voi, n-ai auzit de securitate, de cum îi urmăresc pe cei cu rude în apus? Ştii că într-o zi m-am pomenit acostat, la ieşirea de la cursuri, de un individ, un ”civil”, care m-a invitat la o plimbare prin grădina botanică. Când l-am întrebat ce dracu vrea, mi-a arătat o legitimaţie, din care nu am înţeles nimic, cred, din cauza tremuratului. Mi-a spus că mă cunoaşte, că ştie de situaţia grea creată de taică-meu, că e bine că nu corespondez cu el, şi multe alte măgării. În grădina botanică ne-am aşezat pe o bancă mai retrasă, şi-a desfăcut servieta, a scos o hârtie şi un stilou şi mi-a spus să trecem la treabă. Mi-a explicat că, pentru binele meu, ar fi bine să colaborez cu el, să-l informez dacă primesc veşti de la taică-meu, dacă mai cunosc şi alţi colegi care au rude în străinătate, că îl pot suna la telefon, oricând, şi el va veni la întâlnire. Că ar fi bine să dau o scurtă declaraţie, un fel de mic angajament, prin care să devin colaboratorul lui. Mi-a întins foaia şi stiloul şi a început să dicteze. Eram atât de înspăimântat, gândindu-mă la facultate, încât m-am ridicat brusc şi, pe picior de plecare, i-am spus că nu discut cu el decât la facultate, în faţa profesorului meu. Mi-a zâmbit şi, cu un ton nevinovat, mi-a întins mâna spunând că ne vom mai întâlni, pentru binele meu. Lucrul ăsta, poate, te va face să pricepi de ce sunt ”paranoic”, vorba lui Günty. Dar, vezi, cu toată paranoia mea, m-am hotărât să fac ceva, să iau contact cu taică-meu şi sper să şi reuşesc. Atâta lucru merit şi eu, şi, merită şi el săracul! Dacă mă mai bat la cap, renunţ la facultate şi mă angajez cioplitor de monumente funerare. Auzi, tu, colaborator!? Cretinul! Ella, eşti singura care ştie de lucrurile astea murdare şi ar fi bine să le consideri suficient de grave ca să nu-ţi vină ideea de a le împărtăşi cuiva. De aia m-am întors, pentru că nu puteam ţine în mine tâmpeniile astea. Nu i-am suflat nici o vorbă Maestrului de teamă că ar putea să scape o vorbă nevinovată la un pahar.

- Nick, sunt fericită că te-ai hotărât să-mi spui toată povestea asta! Acum sunt convinsă că mă iubeşti...

- Mai am vreo trei ore până la tren, dar n-am chef să trec pe la tuşa. E în stare să se sperie. Nici pe la voi nu vreau să mergem. Mai bine ne mai fâţâim puţin prin oraş.
16

Anul 52 - 53 s-a adeverit a fi hotărâtor pentru Nick. Lipsa oricărei şanse de a se apuca de lucru după capul lui - Maestrul nu era omul care să accepte salturi peste etape - l-a făcut să fie mai înţelept şi să se apuce cu toată ardoarea de studiu, acceptând, din capul locului, importanţa desenului. Era, de fapt, o întoarcere la anii copilăriei, la prima lui dragoste. Desenele, mai bine spus schiţele care au început să curgă cu nemiluita, au rămas, peste ani, dovada muncii depuse în aflarea ”anatomiei mişcării” fiinţei umane. Nu suferea desenul după ”natură moartă” care, după părerea lui, nu era decât o pierdere de timp, o simplă demonstraţie de virtuozitate în materie de copiere. Pentru el, modelul, chiar şi atunci când sta liniştit pe un scaun, sau întins pe o canapea, era în permanentă mişcare, mişcare care era întreţinută de viaţa care pulsa. Această viaţă, oarecum ascunsă, trebuia surprinsă. Schiţele lui erau pline de aceste mişcări oculte, cum îi plăcea să spună: poziţia vie în orice ipostază, expresia dătătoare de mişcare, mersul care să sugereze continuarea mişcării chiar şi în planul bidimensional al hârtiei, braţele, degetele, ah, aceste degete care, în timp, au devenit unul din punctele forte ale viitorului sculptor. Desenul venea să compenseze lipsa unei activităţi directe cu „materia primă” , vorba Maestrului, dar se infiltra convingător în activitatea de studiu.

Maestrul se manifesta larg în aprecieri, cu o notă mascată de invidie. Da, era domeniul în care nu excelase niciodată. Vedea în Nick un viitor artist ”multilateral dezvoltat”, o sintagmă a vremii, luată deseori în glumă, uneori nu lipsită de zeflemea. Totuşi, maestrul ascundea în el o teamă nemărturisită. Pruncul ăsta ar putea face cu succes pictura. Nu înţeleg de unde ideea lui fixă cu sculptura. Poate că ar trebui să-l pun măcar în gardă, aşa, pe un ton amical, nu de dascăl. Şi a făcut-o, şi a ieşit o mare dandana.

- Cum, Maestre, v-aţi şi săturat de mine?! Desenul pentru mine este doar o metodă de studiu, ceea ce ar trebui să fie valabil şi pentru alţii, chiar şi consacraţi. Cine nu are desenul în sânge, nu are ce căuta la arte! E valabil şi pentru sculptori! Repetaţi ceea ce aţi afirmat şi dau dracului facultatea cu ”maeştri” cu tot! La mine nu-i un moft sculptura, e mai mult, curge în vinele mele. Pot s-o fac şi fără şcoală.

- Măi, pruncule, nu uita că între noi mai închepe încă unu şi jumătate de-al de tine. Nu, nu uita, eu sunt din 1901! şi sunt şi dascăl, şi am şi răspunderea îndrumărilor mele. Sau poate că te bântuie gândul că vreau să scap de un viitor rival?! Eu nu-ţi sugerez să te laşi de sculptură, eu îţi spun că poţi face pictură cu succes, probabil ca portretist. Studiul e bun şi el la ceva, dar talentul obligă. Şi nu te mai repezi ca taurul la roşu. Nu este indicat pentru vremurile pe care le trăim, cu voie, sau, fără de voie. Aminteşte-ţi că roşul este culoarea la modă! Şi, aminteşte-ţi de Leonardo...

Cum era să uite când el înghiţea tot ce avea legătură cu Leonardo?! Al dracului de şmecher Maestrul meu! Şi când mă laudă nu uită să-mi aducă aminte că, încă, nu-s decât un prunc. Oi fi, dar nu într-ale artei plastice.

Cel mai mare of era viaţa la cămin. Zece inşi într-o cameră, ca la cazarmă! Zece indivizi dintre care vreo cinci puşi pe ”viaţă” , fără mofturi, fără prejudecăţi. Jocuri de cărţi, bere, gălăgie, fum, mult fum de ţigară. Încercările lui Nick de a se acomoda cu studenţia se loveau de un zid interior, de felul său de a fi, închis, puţin comunicativ. Ce, dracu, mă fac? Eu am nevoie de linişte, de o masă de lucru, cel mult de puţină muzică. Să desenez şi să-l ascult pe Bach. Orga, ce instrument divin! Parcă nici un instrument nu o egalează. Chiar că a fost făcută pentru muzica sacră. Cum să le spun că n-am chef de gălăgie, de bancuri proaste, răsuflate şi, totuşi, repetate, stârnind râsul celui care-l spune. Doamne, ce cloacă! Ăştia o să mă facă să lucrez pe o bancă din parc şi să dorm în sala de aşteptare de la gară. E drept că pot lucra în atelierul Maestrului, dar parcă acolo am libertatea de a petrece ceva timp de unul singur? Ieri mi-am petrecut noaptea la gară şi când am venit dimineaţa, obosit, nebărbierit, s-au luat de mine: Ei, cum a fost ”noaptea” , caldă? O cunoaştem? Cine şi-ar fi închipuit că sculptoraşul nostru duce o viaţă de noapte! Cretinii! Trebuie să fac ceva, să câştig nişte bani, să închiriez o cameră, sau să mă aciuez pe lângă vreun cioplitor cu atelier, să-l ajut ca să mă lase nopţile acolo. Ce grozav a fost la NEA FANE! Aşa ceva n-am să mai întâlnesc niciodată. Şi Ţâru, şi Paul. Ce oameni! Oare ce m-a apucat?! Nu mi-a căzut prea bine ce mi-a servit Maestrul. Nu, Maestre, sculptura este visul meu, chemarea, şi nu mă poţi prinde cu nici un fel de tertipuri. Acum că sunt student, poate că ar merge să încerc la Bucureşti, la Ion Grigorescu, prin transfer. Prea sunt plini de ei aceşti ardeleni. Cu miticii din regat te înţelegi mai uşor. Nu ştiu, când eşti calic e greu să găseşti soluţia ideală. Mamă dragă, de ce m-ai făcut sărac? Fără bani mori cu talentul în suflet!...Trebuie să dau o raită prin cimitire, să văd atelierele.

Nick, chiar că dădea dovadă de hipersensibilitate. Nici pe departe Maestrul nu i-a sugerat să încerce pictura. El îl stima, avea încredere în talentul cu care, de fapt, l-a şi cucerit, mai mult, fără s-o spună, îl dorea aproape ca pe un fiu, în preajma sa, pentru a ostoi un of personal. O întâmplare i-a dezvăluit lui Nick starea de fapt a lucrurilor şi l-a făcut să abandoneze, din faşă, proiectul cu Ion Grigorescu. O discuţie surprinsă între Maestru şi un necunoscut, în atelier.

Uşa întredeschisă i-a permis să înregistreze esenţialul: un prunc superdotat pentru arta plastică, la care ţin mai mult ca la propriul meu fiu, care va mătura pe mulţi consacraţi din topul valorilor, numai să mă asculte, să se mai tempereze în pornirile sale furtunoase de copil teribil, să accepte, cât se poate, vremurile pe care le trăim. Da, puiul ăsta de neamţ merită toată atenţia, toată grija mea...

N-a mai stat să asculte, a zbughit-o sărind într-un picior, rumegând sensul caldelor cuvinte spuse la adresa sa, fără nici un regret că a încălcat regula unui comportament civilizat, ascultând la uşa atelierului. Ce contează? Că nu se face să asculţi, sunt de acord. Dar, şi dacă asculţi într-un loc potrivit, şi, cum se spune?, la momentul potrivit, te alegi, uneori, cu cheia dilemei. Deci ăsta-mi eşti, Maestre! N-aş putea spune că n-am dat de puţin noroc şi aici, la facultate. Ce, puţin?! E mult şi odihnitor...Şi atelierul! Aş fi un prost să nu profit, chiar dacă o să mă şi bată la cap. E mare Maestrul meu, e mare!

Era şi nu era aşa. Nick suferea mult din cauza inactivităţii creatoare. Maestrul nici nu se gândea să-l încurajeze într-o asemenea activitate. Socotea că ceea ce realizase la o vârstă fragedă, fără o acoperire ”profesională” , fără o şcoală adevărată, practic fără nici o instruire într-un domeniu atât de ”gingaş”, dar şi plin de capcane, putea să-l termine, ca artist, din faşă. E plin de bune intenţii Maestrul meu, dar, această neîncredere a lui mă poate frâna în avântul care clocoteşte în mine. Sper să fie vorba de ”bune intenţii” izvorâte din spiritul său de mare pedagog şi nu de o atitudine retrogradă ce porneşte din aşa zisa ”gelozie de breaslă”, care , se spune că sălăşluieşte nu rareori în sufletele marilor artişti! Să fiu al naibii dacă nu trebuie să mă aştept şi la aşa ceva! Nici Paul şi nici Ţâru nu erau chiar nişte ageamii care să nu poată recunoaşte talentul, iar onestitatea lor nu poate fi pusă la îndoială. Erau conştienţi de limitele lor şi, ca atare, nu puteau cădea în păcatul invidiei, al geloziei, sau mai ştiu eu ce. Cu mijloace limitate, ei mi-au acordat încredere necondiţionată, m-au împins înspre instruire trezindu-mi interesul pentru facultate, pentru confruntarea cu adevăratele talente. Nu, fără a-l provoca pe Maestru, trebuie să găsesc o cale care să-mi permită să lucrez după capul şi sufletul meu, fără o linie impusă, fără un program rigid de ”pregătire”. Da, trebuie să găsesc un atelier de prelucrare a marmorei, să mă ofer să fac degroşări, buciardări, să scriu. In schimb, vreau libertatea de a lucra în afara orelor de program, câte o bucată de piatră, poate din recuperările din cimitir...Chiar dacă nu voi putea face lucrări de anvergură, voi face testări care să mă ajute să cunosc aceste materiale, aparent dure, dar atât de maleabile în faţa spiritului creator...

Nick a început să cutreiere cimitirele, mai bine zis, atelierele de monumente funerare, încercând să intre pe sub pielea unor oameni, în general necăjiţi, apăsaţi de grijile zilei, reticenţi la orice încercare de ”infiltrare” în lumea lor. Să lucrezi într-un oraş mare, lângă familie, chiar şi cu o remuneraţie mai mult decât modestă, era de preferat muncii de miner din exploatările de marmoră, cum erau cele din Apuseni, de pe lângă Vaşcău. Condiţiile, chiar dacă se lucra la suprafaţă, erau inumane, folosindu-se o tehnică ce ar fi trebuit arhivată de mult. La cimitirul central al ”municipiului”, cum le plăcea să spună angajaţilor, aversiunea s-a manifestat de la primul contact.

Şeful atelierului, de fapt al Cooperativei, un ungur cu mustaţă de gábor şi cu o pălărie neagră cu boruri largi agăţată la vedere de un cui din perete, cu o burtă atârnând dizgraţios, fapt care nu-i permitea să stea ca omul la biroul de prelucrat hârţoage, darămite să se aplece asupra unei plăci de marmoră, i-a răspuns răspicat că nu înţelege româneşte.

- Nem tudok romanul!

- Nu-i bai! Eu vorbesc şi ungureşte, înţelegi? Nu?!...No, atunci pe ungureşte: Én beszélek magyarul és németül is!...

- Akkor miért nem mész német országra? Nincs pénz magunk számára sem! Nu lucru cu copii!

A fost prima experienţă neplăcută pentru Nick. Şi în adolescenţă a făcut liceul într-un oraş cu o importantă populaţie maghiară, dar, parcă, nu a întâlnit asemenea atitudine. Drept e că acolo nu întâlnise direct decât o familie de unguri, dar era familia Ellei iar relaţiile erau de cu totul altă natură. Ajunsese să fie iubit de Ella, râvnit de năbădăioasa Emmy şi simpatizat de însuşi capul familiei. Îl mai întâlnise şi pe Kiss şi a rămas, cumva, legat de acest om deosebit. Mama ta de bozgor! N-are bani să mă plătească...Nici măcar nu m-a lăsat să-i explic că nu pentru bani voiam eu să lucrez la ei! Neamu’ prost e neam prost şi când cade în budă: nu se duce, mai întâi, să se spele, se duce să reclame podeaua spartă! Mâine încerc un atelier mai la periferie. N-or fi toţi împuţiţi!?
17

Cât era municipiul ăsta de mare, totuşi, nu se putea lăuda cu prea multe cimitire înzestrate cu ateliere de cioplit pietre funerare. Norocul, care, se pare că îl însoţea pe ici-pe colo, l-a îndreptat unde trebuie. Un atelier, mai mult decât modest, condus de un meşter bătrânel, blajin, ungur get-beget, cum îi plăcea să spună, ascundea soluţia căutată.

- Bună ziua, sau, jó napot!...

- Servus, drága! Care-i baiul? S-o-ntâmplat ceva rău?

- Nu, nuuu...sunt student la sculptură şi aş vrea să lucru ceva în timpul liber, să învăţ să cioplesc marmura sau calcarul, sau ce-o fi. Şi dacă se poate să şi stau câteodată prin atelier, să învăţ, că la cămin nu pot face nimic de atâta gălăgie. Nu am pe nimeni în oraş şi nici nu prea am bani de buzunar...

- Şi tu crezi că la amărâţi ca noi poţi să înveţi ceva bun?!...

- Ca elev am mai lucrat într-un atelier, la unul ”NEA FANE”, şi am învăţat multe despre cioplit, despre pietre, despre lemn, mai mult decât învăţ aici la facultate. Ce ziceţi? S-ar putea?

- Dă putut să poate dar, dar nu avem bani cu ce să te plătim. Suntem săraci. Dacă vrei poţi veni să ne ajuţi şi mai vedem cum facem cu restul. Ce zici? Dacă eşti băiat cuminte te putem lăsa să mai stai şi prin atelier după program. Numa’, să nu ne faci năcazuri, că avem dăstule...Dacă o să avem mai mult de lucru, poate că te angajem zilier. Mai vedem.

- De când pot veni ca voluntar?

- De când vrei tu, tinere student. Batem palma?

- Batem!

- Să aduci un carnet de student să te trecem în rejistru, că ăşe-i musai!

Un ungur bătrân şi doi tineri din Ţara Moţilor reprezentau personalul atelierului de cioplit monumente funerare. Nu se prea lucra cu marmora. Se turnau plăci mozaicate, standardizate ca formă şi mărime, privind spre cer printr-o cruce şi ea mozaicată, sau, în cel mai fericit caz, din marmură albă. Românii, de regulă, comandau un mozaic natur, picăţele albe pe fondul cenuşiu al cimentului. Ungurii cereau un mozaic pe fond verde cu gândul realizării tricolorului lor şi depuneau în acest scop trandafiri roşii. Plimbându-te printre morminte, puteai uşor să le clasifici după apartenenţa etnică a celor plecaţi din lumea pământească.

Un cimitir îngrijit, dar modest, fără extravaganţe, cu prea puţină marmură şi cu şi mai puţin granit negru. Nick, obişnuit cu cimitirul Rulikovsky, a simţit o strângere de inimă. Îi lipseau monumentele funerare care tronau în alb şi negru unde, doar florile roşii şi frunzele verzi se alăturau albului imaculat al marmorei pentru a satisface, chiar şi în trecere, spiritul naţionalist al populaţiei maghiare. Aici, totul era simplu, totul arăta sărăcia şi, mai nou, alinierea la noul spirit al ”vremurilor noi”. Era bine şi aşa, atâta timp cât crucile încununau, încă, mormintele. Păi, în sărăcia asta de unde să mai pretind să găsesc ceva material de cioplit?! Poate doar dacă mă miluieşte cu ceva Maestrul...Dar asta mă va obliga să mă deconspir, să-i spun pe unde m-am aciuit, ce am de gând să fac pentru a-mi asigura un strop de autonomie, de linişte în creaţie. Nu ştiu, poate că merită să încerc, dar să văd mai întâi cum am să mă descurc pe aici.



Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


elmi-srlr--2017--3-84-13.html

elmi-srlr--2017--3-84-18.html

elmi-srlr--2017--3-84-22.html

elmi-srlr--2017--3-84-27.html

elmi-srlr--2017--3-84-31.html