1 ... 11 12 13 14 15 16 17 18 ... 28

Daris Basarab - səhifə 15

səhifə15/28
tarix03.04.2018
ölçüsü1.28 Mb.
Ce l-o fi apucat pe pruncul aista?! Vre să strice bogăţia de piatră, o ce?!… Istenem, Istenem!!!…

Nick lucra ca un apucat. Săreau aşchiile dincolo de şanţ provocând tresăriri de nestăpânit pe fondul unei totale nedumeriri. Să mă bag, o, să nu mă bag?! Îl mai las să văd ce l-o apucat, că doară n-o bolânzit!?

Nu, nu bolânzise! Nick era într-una din stările trăite în adolescenţă, când, mânat de ”Diavolul” din el, ataca magicul cristal, urmând imaginea ascunsă, accesibilă doar privirii sale. Ce provocase această întoarcere la vremuri aparent depăşite, sta ascuns în adâncul sufletului, ca o durere de neîmpărtăşit, ceva mult prea personal. În această stare de ”furie”, se întreba şi el, în subconştient, asupra motivaţiei. Oare ce m-a apucat?! M-a deranjat atât de mult scrisoarea mult aşteptată?!, dacă-i aşa, atunci a fost de bun augur. Maestre, m-am întors la proiectul portretului, te simt aproape de mine, pozându-mi cu zâmbetul pe buze, puţin neîncrezător, poate chiar ironic, zâmbet pe care trebuie să-l redau nealterat, nu atât pentru mine, cât pentru tine! Poate că mă vei întreba, ca şi NEA FANE, cum de am pătruns în adâncul fiinţei tale. Nicolae, dă-i bătaie, nu te opri căci s-ar putea ca viziunea să dispară, ca într-o magie, căci doar magie trebuie să fie felul în care privirea-mi străpunge acest cristal, această piatră.

- Hai, Nicolae!

- Ce-ai spus Nicolae?

- Eu?! Nimic! Nu vezi că lucru?!

- Ba, văd că te opinteşti, că nu mai dai cu ochii dă noi. Nici la salut nu răspunzi. Ce-i baiul? S-o-ntâmplat ceva? Eşti supărat?!

- Nu, Şefu, nu s-o-ntâmplat nimic. Trebuie să lucru că am rămas în urmă şi, şi vreau linişte!. Nu mai tot şuşotiţi în spatele meu! Dacă n-aveţi ce face, mereţi pe la căşile voastre! Nu, nu s-o-ntâmplat nimic!

- Ba, io cred că s-o-ntâmplat şi nu-i bine să mesteci singur. Hai, cu noi, să mânci ceva clisă cu pită moale. Vrei să rămâi în şanţul ăla?!…

- Nu vă aia grija pe voi de soarta mea! Am spus că am de lucru, şi basta! N-am eu vreme de clisă, dar dacă-mi arunci un dărab de pită, aici, în şanţ, o să lucru şi o să mânc. Priceput?!

Era o ieşire neobişnuită, o surpriză neplăcută pentru cei ai casei. Şefu se simţea stingherit în faţa celor doi moţi, şi, chiar dacă nu dădea doi bani pe şefia lui, nu putea înghiţi un astfel de afront din partea unui mucos pe care l-a cules, nici el nu ştia, de unde. Dacă l-aş lua de guler şi i-aş trage un picior în cur, poate că ar afla până inde i s-o lunjit nasul. Mai bine îl las până mâine, că n-o fi foc.

- Hei, voi, ce vă holbaţi la mine?! Hai să merem acasă ş-om vedea mâine dacă mai răsare soarele prin cimitir, o’ ba!

Absorbit cum era de ideea care-l urmărea, Nick n-a auzit nici salutul de plecare, nici uşa închisă mai zgomotos ca de obicei. Când, într-un târziu s-a întins pentru a se dezmorţi puţin, a văzut pe marginea şanţului o farfurie cu pită şi clisă crestată, străvezie. Era gata să riposteze acestei noi ”provocări”, dar s-a oprit nedumerit văzând că în atelier nu mai era nimeni. Ohooo! Cred că am îmbulinat-o! Ce m-a apucat să mă port ca un nemernic?! Am simţit nevoia să lucrez nederanjat şi atât! Ei, acum chiar că mi-ar fi prins bine o mână caldă pe umerii mei, un zâmbet ca al Ellei şi, de ce nu, un sărut prelung, cald…Nu, nu ştiu ce-i cu mine!? Nici, doar cu mine în oglindă, nu pot fi sincer, cinstit. Vorbesc de Ella şi tânjesc după sărutul lui Ralu, vorbesc de sărut şi, de fapt, gândul frământă o problemă mult mai delicată…Sfânta Familie, idee care a prins viaţă sub penelul atâtor artişti, e drept, de altădată…Cine azi, din generaţia mea, ar mai ataca astfel de subiecte?! Eu m-am cam născut cu gena utopiei în suflet. Visul meu de a vedea reîntregită familia, de a simţi, chiar şi acum, când nu mai sunt copil, afecţiunea celui pe care n-am încetat nici o clipă să-l iubesc, s-a prăbuşit zgomotos de dureros, şi când?, tocmai atunci când am strâns la piept scrisoarea mult aşteptată. Cum era să încep să mă vait în faţa acestui om bătrân, cinstit, cald, supus mereu acelei sintagme de-acasă de la el: ce-o spune Marika me? Nu se poate, nu, nu se poate! Am cu ce să înlocuiesc un vis cu altul, am sufletul meu de artist, am arta în mine. Nu voi fi nici primul şi nici ultimul artist care va transforma suferinţa în creaţie, într-o inepuizabilă sursă de inspiraţie. Mâine o să-l rog să mă ierte. E plin de înţelepciune! Dacă nu era aşa, acum aş fi simţit valoarea unui şut în fund. Nicolae, ai puţină grijă de cei din jur. Nimeni nu-i obligat să suporte mârlănia. Cum s-o spune în ungureşte aşa ceva? Să-i spun pe şleau ce cred despre mine şi s-o fac pe ungureşte. Sunt convins că va aprecia această sinceră mea culpa. Mai am de lucru, dar, trebuie să şi trăiesc, deci să şi mănânc. Şi supărat foc, omul ăsta nu m-a lăsat de izbelişte!?…

Clisa era bună, foamea pe măsura vârstei. Dacă te întorci să vezi ce mai fac, am să mă descarc ca unui bunic. Nu prea am avut parte de bunici, pe unii nici nu i-am cunoscut, alţii au plecat pe când nu ştiam ce sunt, de fapt, bunicii. Doar poza unuia care a murit pe front, în Polonia, în primul război mondial, îmi mai spune ceva despre înaintaşii mei. Ce neam de corcituri! Dacă nu se întorceau din America, astăzi taică-meu ar fi fost cetăţean american din Cincinnati iar eu, cine ştie?!, poate n-aş fi cunoscut această lume utopică a comunismului cuceritor, n-aş fi simţit umilinţa omului slab în faţa unei autorităţi atotputernice, abuzive. Auzi, tu!, să fii urmărit pentru ceea ce n-ai făcut, să plăteşti păcatul etniei, al înaintaşilor tăi, să fii şantajat ca să fii cooptat în sistem! La dracu! Hai, la treabă!

Dalta a ascultat îndemnul, ciocanul i-a dat imboldul, artistul a intrat în transă. Întunericul de afară, risipit doar în parte de lumina singurului bec din încăpere, nu mai aveau nici o importanţă. Maestrul începea să-şi facă treptat apariţia. Chipul lui ieşea ca din ceaţă, ajutat de dezvelirea frontală, la început ca un basorelief, căpătând încet-încet adâncimi tot mai profunde, definind expresia urmărită cu obsesie de elevul său. Eşti un model de milioane, Maestre! Şi buzele astea care ascund un zâmbet abia perceptibil, o încredere şi o resemnare, o ironie fină. Al dracului om! Simt în chipul tău cum persistă, încă, îndoiala. N-o să mai dureze mult, îţi promit! La dracu cu supărările, la naiba cu femeile,…nu că nu mă atrag, dar eu nu am voie să cad în capcana îndrăgostitului, pur şi simplu, dacă vreau să ajung sus, acolo unde simt că mi-e locul. Din supărările mele, ca să nu spun suferinţele mele, voi stoarce seva inspiraţiei mele, a creaţiei. Sunt ”mare”, dar, încă, necunoscut. Ca mâine voi fi ”mare”, pe buzele tuturora. Voi face portrete pentru că îmi place să pătrund în sufletele oamenilor, dar nu voi renunţa la monumental, nu voi renunţa la ecvestra adolescenţei mele. Doamne, câte personalităţi, de ieri şi de azi, s-au cuibărit în mine! Istoria asta a românilor e o comoară nesecată de personaje de legendă, iar vechea scriitură, plină de înaintaşi în ale cronicii. Câţi se pot mândri cu un Cantemir?!…

Cuprins de febra creaţiei care-l mâna ca o forţă ocultă, dar cu gândurile vagabondând nestingherit în lumea visării şi a autodefinirii, Nick nu mai avea nici o comunicare cu exteriorul. Lumea lui se limita la şanţul din jurul celui care se năştea din piatră. Ceaţa de cristal care ţinuse învăluit chipul Maestrului, se risipea văzând cu ochii, ca pe vremuri, când dalta unui adolescent scotea la iveală chipul drag al lui NEA FANE. Nici zgomotul uşii, nici aerul rece care năvălise nestingherit în încăpere, nici paşii din spatele său n-au reuşit să-l trezească la realitate. Târziu în noapte, când oboseala, atotputernică la acea oră, l-au făcut să pună sculele pe marginea şanţului şi să se sprijine epuizat de peretele şanţului. Era tributul plătit unei zile istovitoare. Cervicalul revoltat începea să-şi afirme personalitatea. Braţele intrau în aceeaşi horă, bălăbănindu-se neputincioase pe lângă corpul neascultător. Bărbia atinse pieptul şi o linişte, aproape nefirească, puse stăpânire pe întreaga fiinţă. Un somn liniştit şi aducător de bine se cuibări şi-şi făcu datoria.

Şefu, surprins de nefirescul situaţiei, stătuse tăcând chitic vreo două ore, neîndrăznind să schimbe poziţia din spatele ”bolândului” din şanţ, pentru a evita o nouă izbucnire. Istenem, tinerii ăştia!

- Cine-i?! Unde sunt?!…

- Nicolae, eu sunt, Şefu, am venit să văd ce mai faci. Am stat aici câteva ceasuri. Nu pot să cred ce văd! Cum poţi lucra fără să te opreşti?! L-ai scos pe Meşteru tău din piatră, văd şi nu cred!

- Nu-i Meşteru, Şefu, e Maestru, maestrul meu…Trebuie să-l vezi, să-l cunoşti. Am să-l chem să ne viziteze fără să-i spun de ce. Numai, te rog, dacă vine, să ascunzi orice băutură. Are şi el hiba lui taică-meu şi o să-l omoare într-o zi, când nimeni nu s-o aştepta. El nu-i ca Irimescu care lucră cu calm, fără să sufere, fără adevărata patimă. Maestru acesta al meu, când face ceva, pune tot sufletul, parcă pleacă din lumea asta. El creează suferind, se inspiră din durerea ce i-o provoacă suferinţa, dar nu huleşte împotriva ei…

- No, când îl chemăm să se vadă? Sunt tare curios cum are faţa. Dacă samănă cu ăsta din piatră, trebă că e fain. Acum, io zic să vii afară din şanţ, o’ mai vrei să lucri? Uite, eşti foarte obosit şi te betejeşti. Hai, sus, să te ajut, băiatu meu!

Nick sări ca un arc din şanţ şi-l îmbrăţişă pe bătrân.

- Iartă-mă, Şefu! Ştiu că sunt un mare nemernic, nu ştiu cum e pe ungureşte, dar aflu eu. Mulţam pentru tot! Parcă ai fi un bunic, dintr-ăia din care eu n-u prea am avut, din păcate!
25 Nu ştiu dacă am să mai am chef să-l termin pe Maestru, dar ştiu că m-am uşurat puţin de starea asta psihică infernală. E drept că aşa, neterminat, portretul nu poate fi văzut de nimeni, cu atât mai puţin de un ”meşter” de talia lui. Ce-ar spune de apariţia din piatră, ca la o naştere chinuită, a chipului unui om. Lumea acceptă relieful dar nu şi o apariţie sinistră, ca venind de dincolo de mormânt. Cred că Maestru va lega opera mea de influenţa mediului în care lucrez. Nu, va trebui să-l scot la iveală pe de-a-ntregul, să-l trag de urechi din colivia de piatră. Om trăi şi om vedea! Până atunci trebuie să mă ocup de ecvestra de carton, să înjghebez un schelet din stinghii cât mai subţiri, dar bine fixate pe un piedestal solid, uşor de manevrat. E o provocare, când mă gândesc la visul meu din adolescenţă - ecvestra - şi o repetiţie, poate. Treaba e că acest Călăreţ de Aramă e prea bine cunoscut de publicul avizat şi trebuie să-l aducă pe spectator cât mai aproape de malul Nevei. Dacă m-ar trimite în delegaţie de o zi la Leningrad, sunt sigur că aş veni cu ecvestra întipărită în memorie. Ce prostie! Cum să trimită ei în delegaţie un student cu un ”cazier” de neamţ, ca al meu?! Mă descurc eu şi cu o poză bună.

- Iar vohrbeşti de unul singuhr, Nicki?! Ce te mai fhrământă?

- Şi tu iar mă pândeşti de după colţ?

- De când am hrămas cu săhrutul tău pe buze, am început să te uhrmăhresc pe unde pot: pe sthradă, la opehră. Spehr că nu m-ai săhrutat de pomană!?

- Te pomeneşti că nici nu te-ai mai spălat pe dinţi, nu?!

- Eşti tahre închrezut şi nu-mi place. Ai putea şi tu să hrecunoşti că ţi-a plăcut, că doahr n-o faci mecanic, cu toată lumea!?

- Ei, n-o lua şi tu ad litteram. Sigur că mi-a plăcut şi vreau să se mai repete, dar nu pe frigul ăsta, că ai văzut ce mă apucă. Era să fac pe mine, nu alta!

- Vezi că poţi fi şi dhrăguţ? Şi eu vhreau să ne mai întâlnim. Dacă mă ascultai şi veneai pe la mine, altfel ne-am fi simţit…

- Seara, treci să mă iei de la atelier, am să fiu singur. Trebuie să trag la armăsarul lui Petru. Am cam tras chiulu şi nu se iartă. Lucrarea trebuie terminată la timp. Cum staţi cu dansul?

- Nu-i nici o phroblemă. Pe lângă Lacul Lebedelor, ăsta nu hridică nici un fel de phrobleme cu un om ca Oleg.

- Tu la toţi le spui pe numele mic?!…

- Aşa-i la opehră! Chiahr dacă suntem nişte puştoaice, cu toţi thrăim ca între phrieteni. E ghrozav din acest punct de vedehre!

- Mai sunt şi alte puncte de vedere?

- Mehreu pui înthrebăhri cu tâlc! Nu, nu mai sunt şi alte puncte de vedehre. Poţi fi liniştit…

Lucrul la operă, chiar dacă nu era ceea ce-şi dorea, aducea în viaţa lui Nick ore de linişte, de rupere de realitatea care-l tulbura. Încă din ultimii ani de liceu, simţise că ceva nu părea să fie în ordine. Un fel de jug strângea tot mai evident gândirea, modul de exprimare, libertatea de a visa de unul singur, lucruri care se pierdeau în sintagme ca ”forţa colectivului”, sau ”rolul proletariatului în construirea noii societăţi”, susţinute de un program tot mai consistent de ”educaţie politică” bazat pe învăţătura înţeleaptă a marilor dascăli: Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Ordinea de citare a celor patru giganţi, salvatori ai omenirii în lupta cu sălbăticia capitalistă, era obligatorie. Era departe, încă, vremea derogărilor.

Toate binefacerile raiului sovietic, înaintau, încet dar sigur, strivind, la figurat, dar şi la propriu, vieţile unor supuşi dezorientaţi, în cea mai mare parte resemnaţi, dând vina pe evoluţia firească, istorică, a societăţii, chiar dacă, sintagma ”vin americanii”, întreţinea în sufletele naive, speranţa. La operă era mai altfel decât oriunde. Cu toate direcţionările venite din partea făuritorilor omului nou, programul era salvat de punerea în scenă a baletelor lui Ceaikovschi, a operelor compozitorilor ruşi, acceptate ca făcând parte din patrimoniul cultural sovietic, lucrări dragi adevăraţilor melomani, pierzând din start orice conotaţie politică. Sigur, se încerca salvarea unor spectacole dragi publicului, cum era Rigoletto, sau Tosca, sau Nabuco, şi cu puţină derogare de la etica profesională, în programele tipărite se bătea monedă pe aspecte precum depravarea, despotismul sau asuprirea popoarelor, subliniindu-se caracterul subversiv al culturii ”vestului sălbatic”. Sub acest văl al nevinovăţiei, subversiv în fond, se derula o luptă mascată pentru supravieţuire, întru păstrarea nealterată a gustului pentru frumos, pentru frumoasa tradiţie a marelui oraş studenţesc. Lumea venea la operă ca pentru rugăciune, pentru refugiu.

Cei de la Cultură, printre care erau şi ”intruşi”, strecuraţi, cine ştie cum, cu vederi nealterate, care se dovedeau adevăraţi maeştri în slalomul printre jaloanele rigide ale indicaţiilor de partid, duceau o luptă continuă pentru subminarea tradiţiei culturale a oraşului, fără a putea anihila jocul intruşilor, consideraţi un rău necesar pentru supravieţuirea noilor cadre. Ei aşteptau cu răbdare momentul eliminării acestor ”rămăşiţe burgheze” din procesul instituirii noii ordini, ceea ce, până la urmă, avea să se şi întâmple.

Opera, în cadrul căreia funcţiona şi Orchestra Simfonică, îşi desfăşura activitatea în program alternativ. Un telefon adresat şefului orchestrei simfonice a dat frâu liber imaginaţiei acestuia în alcătuirea programelor. Suna cam aşa: introduceţi în prima parte a programelor lucrări venite din cultura sovietică, iar după pauză, ceva românesc şi câte o bucată clasică, ceva de Beethoven sau Mozart. După pauză lumea este obosită şi nu se va face vâlvă. Numai să nu exageraţi! Telefonul venise de la un ”intrus”, din aceia care făceau ce făceau şi strecurau în indicaţiile ”preţioase” câte o portiţă de scăpare. Şi acest fel de comportament făcea parte din tactica de luptă subterană, deloc de neglijat, şi cu tot oprobiul de care se bucurau aceşti ”aleşi”, ei continuau să ajute cultura în greul proces de supravieţuire.

Da, Opera era o oază de linişte, de oarecare libertate de mişcare şi acţiune, chiar dacă într-un cerc restrâns. În acest perimetru redus al activităţii culturale, unde artiştii erau adevăraţi idoli ai personalului administrativ al instituţiei, imprudenţa era la ea acasă. Vorba lui David: trageţi fermoarul până la jumătate şi vorbiţi în voie cu jumătate de gură! La plecare, trageţi-l până la capăt! Ce-i al nostru e pus de-o parte. Ei, jumătatea de gură era suficientă pentru ca, o ureche bine plasată, să rămână surprinsă de ce putea auzi. In timpul repetiţiilor, orice dram de pauză, era un prilej de cenacluri ad-hoc, pe teme de politică cotidiană, cu întrebări retorice şi răspunsuri bazate pe ”am auzit la…”, sau, ”se pare că…”, pline de critici vehemente la adresa vremurilor noi, sau de speranţe deşarte. Erau clipe de descărcare, bazate pe o încredere oarbă între interlocutori, care încărcau cu răbdare acumulatoarele lor intime, pentru a rezista oricărei tentaţii de bravadă, pe uliţele frumosului oraş sau oriunde în afara zidurilor protectoare ale cetăţii. Da, din acest punct de vedere, Opera era o oază-cetate unde se puteau pune la cale treburile obştii, ale ţării, ale lumii întregi.

Nick, speriat din afară, se uita cu neîncredere în jurul său, căutând, parcă, o ureche invizibilă, stând undeva la pândă. Erau urmările discuţiilor cu Günty, era teama obsesivă de ”umbra sa în civil”. Era mereu în aşteptare, mai ales acum, după episodul cu scrisoarea buclucaşă, scrisoare rămasă, din păcate, necitită pân’ la capăt. Era o scrisoare fără adresă, fără apelativ, fără semnătură, dar, ajunsă pe mâna unui ”expert”, putea servi drept document incriminator. Ce să fac cu ea?! S-o citesc până la capăt şi s-o rup? S-o rup şi să termin cu lamentările? La ce s-o citesc când ştiu că finalul nu putea fi decât unul: să intervin pe lângă Mami în favoarea frăţiorului. Chiar dacă nu am nimic de împărţit cu acest copil, aş răni-o fără rost, şi fără rezultat pe cea care a fost şi a rămas mama mea credincioasă. Ce bine că suntem calici şi nu avem nimic de împărţit! Asta mai lipsea!...

Când se întâmpla să lucreze la Operă, Nick se închidea în atelier, se zburlea de câte ori cineva îndrăznea să-i tulbure liniştea creatoare, se întreţinea cu toată deschiderea cu Sever, când se întâmpla să fie şi el prin atelier, şi se bucura, mai nou, la vedere, cum îi plăcea să spună, la apariţia lui Ralu. Un singur lucru îl făcea să cadă pe gânduri când era în preajma ei. Nu, nu era vorba de Elly, care ajunsă la o vârstă care i-ar fi dat dreptul să intre în viaţa lui de bărbat, era vorba de vârsta fragilă a Ralucăi. Nu avea remuşcări la adresa legăturii subit întrerupte cu iubirea adolescenţei sale, avea însă un sentiment de teamă că ceva ireparabil s-ar putea întâmpla în cadrul acestei noi relaţii care, pe zi ce trecea , lua forme deranjant de concrete, printre care, riscul orb, putea avea consecinţe nebănuite. Chiar că sunt de condamnat. Ralu, chiar dacă arată mult mai mult decât iar permite vârsta, nu este, faţă de mine, decât un copil, o femeiuşcă bine făcută, căreia baletul, fără să-i imprime o formă specifică a fibrelor musculare, a modelat-o echilibrat, aş spune cu generozitate. Măi, Nicolae, măi, cauţi buclucul cu lumânarea, iar ea, prematur mânată de femeia ce o ascunde în spatele vârstei, parcă, mă ademeneşte cu naivitatea anilor ce-i poartă. Nu, e periculos să mai continui şi, şi nici n-ar fi pe placul principiilor pe care le-am tot afişat zgomotos. Cea mai la îndemână soluţie ar fi să mă întorc la Elly a mea care, sunt sigur că m-ar primi cu toată dragostea ei plină de gingăşie dar, acum, şi de o maturitate care, din păcate, s-a dezvoltat în absenţa mea. O mai fi cum o ştiu eu?! Da, dar există un pericol şi mai mare, acela de a cădea în plasa unei legături care să mă smulgă din lumea mea, singulară, cum spun unii, dăruită genetic, spun eu, artei. Chiar dacă sună cum sună, eu trăiesc cu convingerea că artistul din mine ar avea de suferit, că nu am acest drept de a mă sustrage unei misiuni: sunt un artist prin naştere şi nu prin educaţie! Să mă distrez doar?! Cu ea nu ar merge: ori tot, ori nimic! Să mă distrez cu ”ocaziile” care mi se oferă?! Nu-mi stă în fire să fac ceva fără să mă implic sufleteşte. Ce-ar fi în fond?, altceva decât o formă de masturbaţie…Ce panseu profund! Cred că m-am tâmpit!. E un subiect bun de mestecat pentru un tip cum a fost părintele Maximilian, la un taifas cu Mişu. Auzi, la mine, masturbaţie!? Şi Ralu?! Cu ea ce perspective imediate sunt? Niciuna! Corupător de minore, nu alta! - Şi atunci?! Atunci?…

- Tu, iahrăşi vohrbeşti singuhr?! Aşa eşti tu, sau te fhrământă ceva? Hai, în mine poţi avea închredehre, ahrtistul meu cahre vii sphre mine călahre pe un cal bălan, pe un Fulgehr, ca-n poveste.

- Vin spre tine, călare, hai? Pe un Fulger, cu viteza fulgerului, nu? Arăţi ca o femeiuşcă faină şi vorbeşti ca un copil. Eu cred că ar trebui să mai creşti puţin până când înfăţişarea şi cu vorba s-or pune puţin de acord şi abia atunci să-i întinzi braţele lui Făt Frumos. Hai, că ţi-am zis-o!

- Lasă tu filozofia şi ghrija de mine la o pahrte şi ia-mă în bhraţe, săhrută-mă, şi mângâie-mă, să te simt şi eu o dată lipit de mine, fără paltoanele astea înghrozitoare cahre-s făcute, pahrcă, penthru a ne depăhrta şi nu să ne aphropie. Hai, nu mai tot mustăci, până nu apahre cahreva în ateliehr!

- Poate vrei să trecem pe nud direct?!

- Pohrc, phrecum mai toţi băhrbaţii! Mă înthreb dacă chiahr eşti pohrc, sau sufehri şi tu de complexul acesta absuhrd de infehriohritate care-i face pe băhrbaţi s-o facă pe ghrozavii. Vohrbesc de infehriohritate in faţa femeilohr…

- Lasă că am priceput. Îmi place psihanaliza şi ţi-aş putea-o întoarce cu vârf şi îndesat, dar, dar în clipa asta sunt generos şi te invit să te arunci în braţele mele. Ce zici?!

Ralu, care, parcă, atât aştepta, se aruncă la pieptul, bine conturat de o bluză pe gât, cu pectoralii şi bicepşii scoşi şi ei, parcă, dintr-un manual de anatomie, şi se cufundă, cu ochii închişi, într-un sărut aparte, un sărut al nerăbdării.

- Doamne, ce cald eşti!

- Doamne, taci!, nu omorî clipa plăcerii!!!

Totul s-a petrecut sub semnul imprudenţei, specifice vârstei, o medie de cca. 18 ani, fără precauţii sau uşi închise, în spatele unui schelet de lemn, acoperit parţial, în drumul său de devenire: calul cabrat al ţarului.

26

- Nicki, scoală! Te caută un tovarăş tuns cam ca la armată şi cu ochi albaştri de pedigri, jos în hol. Ce-i cu tine?! Aseară ai venit cam târzior şi păreai stors ca o lămâie. Apropo, de când n-am mai văzut o lămâie! Chiar, pe unde ai umblat?

- Lasă-mă, omule să dorm!

- Măi, eu cred că e mai bine să cobori. Vrei să urce el aici?! Nu, nu avem nevoie de astfel de exemplare de rasă pură! Hai, du-te să vezi ce hram poartă. Ai făcut vreo boacănă?

- Nu ştiu dacă a fost boacănă, dar a fost bine…

Nick trase hainele în fugă, îşi trecu degetele mâinilor prin părul vâlvoi şi o zbughi pe scări. Pedigriul în cauză se apropie de el, îi întinse mâna zâmbind şi-l salută cu un bună dimineaţa tovarăşe Krüger.

- Cine eşti dumneata şi de unde mă cunoşti?!

- Eu îi cunosc pe toţi studenţii din cămin, iar pe tine, tovarăşe, te-am preluat de la colegul meu care a primit o altă misiune. Avem o treabă de discutat şi ar fi bine să ne plimbăm puţin, ce zici?

- Pe frigul ăsta?!

- Ei, n-o să dureze mult. E important să ne cunoaştem!

- Bine, omule, că nu ştiu cum te cheamă, mă duc să iau paltonul.

Înjurând în gând, dar şi trecând brusc la o stare de îngrijorare, Nick se întoarse în dormitor unde Sever îl interogă cu privirea.

- Crezi că ştiu ce vrea şi cine-i în fond?! M-a chemat la o plimbare pe frigul ăsta şi la un pahar de vorbă. Cred că-ţi dai seama cam ce vrea, nu? Idiotul!

- Tovarăşe Krüger, hai să n-o lungim şi să trecem la treburi serioase! Mi-a spus colegul că nu prea ai vrut să colaborezi cu el dar, dar eu sper să fiu mai norocos. Ce zici?

- Ce să zic?! Despre ce colaborare vorbeşti? Spune-o pe şleau, omule şi să nu mă iei cu angajamente scrise cum m-a luat colegul. N-am timp de aşa ceva şi nici n-am de gând să devin informator. Clar?!

- Ei, n-o lua pe panta asta pentru că nu te cred. Ai o situaţie cam cenuşie, nici Dumnezeu nu ştie cum ai intrat la facultate şi, pentru interesul strict personal ar fi bine să fii mai cooperant. Ce mai! N-am venit să te întreb dacă mai ţii legătura cu tatăl tău din Germania, cu toate că, trebuie să recunoşti, e o problemă delicată şi mai bine o lăsăm moartă, cât s-o putea, bineînţeles. Eu am o problemă mult mai importantă şi, fără nici un efort, ai putea să mă ajuţi. Ar fi ca un serviciu reciproc. Ştiu că ai început să lucrezi la Operă unde, după câte ştim, şi ştim destule, domneşte un adevărat haos. Acolo e o adunătură de aşa zişi intelectuali care uită în ce ţară trăiesc. Şi rău fac, pentru că noi, tot o să le venim de hac. Am auzit că le place să stea la taclale, că-şi dau drumul la gură, că bârfesc partidul şi instituţiile statului, că-i aşteaptă pe americani. Lasă-i să vorbească în pustiu, nu-i contrazice, şi mai ales nu-i susţine, nu le da apă la moară, fă pe indiferentul, pe îndrăgostitul ceea ce nu va fi chiar atât de greu judecând după zvonurile care circulă, stai prin preajma lor şi ascultă şi, mai ales, reţine. Mie nu trebuie să-mi raportezi decât esenţialul, un rezumat, cât mai concret. Vreau numele instigatorilor şi câteva idei pe care le lansează. Dacă nu vrei să scrii pe hârtie, nu-i nici o problemă. Ai să-mi povesteşti în plimbările noastre care se vor înmulţi puţin. Nu-ţi face probleme de conştiinţă. Nu este cazul cu astfel de complotişti, mai mult, este o datorie patriotică. Eşti tânăr, am auzit că ai talent, trebuie să-ţi construieşti singur viitorul, ceea ce în vremurile de azi, este foarte important. Da, da!, foarte important! Nu trebuie să spui nimic, gândeşte-te bine şi peste o săptămână, dimineaţa pe la zece ne întâlnim la intrarea în Grădina Botanică. Bine?!



Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


elmi-srlr--2017--3-84-36.html

elmi-srlr--2017--3-84-40.html

elmi-srlr--2017--3-84-45.html

elmi-srlr--2017--3-84-5.html

elmi-srlr--2017--3-84-54.html