1 2 3 4 5 6 7 8 9 ... 28

Daris Basarab - səhifə 2

səhifə2/28
tarix03.04.2018
ölçüsü1.28 Mb.

6

Zilele, săptămânile, lunile, care au urmat, au însemnat pentru Nick muncă, multă muncă, pentru o vârstă atât de fragedă. Satisfacţiile erau enorme, starea de spirit excelentă. Cei doi mentori, ca doi părinţi grijulii, îl înconjurau cu o atenţie exagerată, căutând să-i satisfacă toate capriciile, care, de altfel, nu erau puţine. Sfaturi, material documentar, materiale de lucru, condiţii de lucru. Paul ajunsese să plece din atelier, numai să-l vadă pe Nicolae lucrând liniştit. Copilul minune devenise năbădăios, chiar arţăgos. Un singur lucru, totuşi, îl neliniştea. Frecvenţa crescută a vizitelor Ellei la atelier. Era un domeniu în care nu ştia ce are de făcut. Nici Ţârulescu nu se dovedea mai breaz în domeniu. Ştiau amândoi că erau pe un teren minat, dar nici nu voiau să acorde o importanţă exagerată faptului. Paul a încercat să-l atenţioneze, cât de cât, pe Nicolae, dar fără succes.

- Nicolae, eu cred că Ella a început să vină cam des pe la atelierul nostru şi nu cred că este bine. În primul rând te distrage de la lucru, iar în al doilea rând, s-ar putea să am neplăceri cu părinţii ei.

- Prostii! Ce e rău în vizitele astea?! Ella mă inspiră şi mă linişteşte. Dacă vă este frică, spuneţi şi n-am să vă mai deranjez. Cu părinţii, lăsaţi că mă descurc eu singur. L-am cunoscut pe Domnul Széles, ştie că suntem prieteni, că ne iubim, ne-a văzut sărutându-ne şi, s-a purtat domneşte. Nu, nu s-a dat de ceasul morţii! Ne-a dojenit el, aşa, puţin, dar fără istericale. Asta e! Dacă Ella nu mai poate veni la atelier, atunci nici eu nu mai pot veni aici!

- Nu, Nicolae, n-am spus că nu mai poate veni, am vrut doar să-ţi atrag atenţia să fiţi cuminţi şi prudenţi, ca să nu daţi de necaz.

- Bine, maestre, promit să fim cuminţi! De fapt, sunt aşa de ocupat încât nici nu am timp de aşa ceva, adică de prostii, dacă vă gândiţi la ce mă gândesc eu. Mâine vreau să-i fac portretul în lut, dacă nu vă stric programul, bineînţeles.

- Nu, Nicolae, mâine am o treabă la cimitir. Într-o zi trebuie să vii cu mine, să-ţi arăt ceva, ceva sinistru. Ne vedem săptămâna viitoare. Te-am pupat!

- Salut, maestre!

Noaptea care a urmat a fost o noapte plină de zbucium. Nick a cunoscut, poate pentru prima dată, ce înseamnă insomnia. Gândul că o va avea drept model pe Ella pentru primul lui ronde-bosse, îl făcea să tremure. Să poţi modela după natură un chip uman, să laşi la o parte imaginaţia, să-i demonstrezi pe loc celui care te priveşte şi aşteaptă cu nerăbdare rezultatul, era fascinant, era o provocare. Ţârulescu îi atrăsese atenţia asupra faptului că cel mai aspru judecător este modelul. Este în firea lucrurilor ca omul să dorească să se cunoască pe sine însuşi şi o face cu asiduitate privindu-se în oglindă, această minunată invenţie. Ori, Ella, chiar şi la vârsta ei fragedă, avea conştiinţa propriei valori. Ştia că este frumoasă, că atrage privirile celor din jur, că este admirată. Pentru Nick, era clar că un eşec în domeniu, ar fi însemnat dezamăgire nu numai pentru Ella, dar şi pentru el. Mai erau şi Domnul Paul, şi Domnul Profesor, marii lui admiratori, care manifestau o încredere oarbă în talentul său. Aceşti oameni nu puteau fi dezamăgiţi, chiar dacă era vorba de o lucrare de început. Ştia că, dacă ar fi fost vorba de un portret în cărbune, nu ar fi avut probleme. Dar aşa?! Îndrăgise lutul pentru maleabilitatea sa, pentru supunerea lui. Întrebarea era dacă va reuşi într-adevăr să-l stăpânească, să-l supună.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, s-au prezentat amândoi la atelier, fără a mai trece pe la şcoală. Ella a venit încărcată cu sandvişuri şi prăjituri de casă. Nick era mai irascibil ca oricând.

- Tu crezi că mergem la picnic, pe malul râului? Eu nu pot să lucrez când cineva mănâncă lângă mine!

- Nick, dar nu putem sta toată ziua flămânzi! Să vezi ce lucruri grozave mi-a pregătit bunica! Numai ea ştie că nu m-am dus la şcoală. Este cea mai grozavă bunică de pe pământ! Trebuie s-o cunoşti şi tu!

- Dacă e să mănânc, atunci mai bine mănânc acum, ceva... Şi aşa n-am mâncat nimic dimineaţa. Pur şi simplu n-am putut!?

- Hai să mâncăm atunci şi după aceea te apuci de lucru. De fapt, nici nu prea ştiu ce vrei să faci.

Bunătăţile întinse pe masă au deschis apetitul tânărului artist. Mica gustare s-a întins cale de vreo două ore, într-o atmosferă adolescentină. Totul era gustos pregătit, dar sub cupola sanctuarului artei, se acoperea cu un iz de romantism, negustat încă de cei doi copii îndrăgostiţi.

- Gata! Cred că ziua de azi e ratată pentru artă! Să mă întind puţin...am mâncat ca un porc! Să trăiască bunica!

Nick se întinse pe canapeaua îngustă, ce-i servea lui Paul pentru clipele de odihnă. Ella se aciuă lângă canapea în genunchi şi începu să mângâie obrajii lui Nick, sărutându-l, din când în când, pe gură. Nick sta nemişcat, savurând, precum un motan, mângâierile stăpânului. La un moment dat deschise ochii, privi îndelung chipul drag, îi trecu mâinile prin păr şi se săltă spre gura ispititoare. Un sărut lung puse capăt acestei scene de intimitate nevinovată. Sări brusc şi, fără a scoate vreun cuvânt, se duse spre grămada de lut. Îşi scoase cămaşa şi se apucă de frământat.

- De ce ai sărit ca ars, Nick? M-ai speriat!

- În clipa în care te-am privit şi sărutat, am descoperit ceva ascuns în interiorul tău, ceva fără de care nu aş fi ştiut cum să-ţi fac chipul. A fost ca o revelaţie de care trebuie să profit. Ai să fii mulţumită!

- Tu eşti puţin nebun, nu?! Am auzit că toţi artiştii suferă de puţină nebunie. Auzi, tu, să mă săruţi cum m-ai sărutat şi apoi să mă dai la o parte pentru o grămadă de lut!? Acum eu ce trebuie să fac pentru a-ţi poza? Trebuie să mă dezbrac?

- De ce să te dezbraci?! Doar n-am de gând să-ţi fac fundul!? Capul tău mă interesează şi ce am citit eu în sufletul tău. Cred că am să te port în mine toată viaţa!

- Şi vrei să spui că picioarele mele nu te interesează de loc?!

- Ba da! Mă interesează totul, dar vorba lui Mândruţescu, la o fată mă interesează în primul rând frumuseţea capului, a chipului, pe care, dacă ştii, descoperi şi frumuseţea sufletului, bogăţia lui. Ella, aşează-te pe canapea, cât mai comod, şi relaxează-te! E foarte important! Să nu încerci să pozezi ca la fotograf. Gândeşte-te la ceva plăcut, odihnitor. Să nu te apropii de mine ca să vezi cum iese! Dacă vrei să te mişti puţin, să te plimbi numai prin faţa mea, şi la distanţă! De acum încolo nu mai avem ce trăncăni! Data viitoare am să aduc un radio, să ascultăm muzică.

Ella se aşeză cât putu de confortabil pe canapeaua îngustă şi tare şi-l ţintui pe Nick cu privirea şi zâmbetu-i inegalabil. Îi plăcea să-l privească, îi plăcea faptul că erau singuri, şi nu oriunde - într-un atelier de sculptură, un loc sacru pentru artiştii plastici care se perindau pe acolo. Artişti plastici! Ce frumos sunau aceste două cuvinte! Le descoperise prin Nick, iar acum încerca să se umple de adevăratul lor înţeles. Începea să-i placă acest loc.

Atelierul era încăpător, prevăzut cu un luminator în tavan, cu tot felul de reflectoare, cu un mic birou, o masă de lucru, un şevalet, şi mai nou, un stativ trepied, înalt, cu placă turnantă, adus special pentru modelaj. Pereţii erau plini de tablouri şi postere. De-a lungul unuia dintre pereţi se aflau etajere şi rafturi, pline cu scule. Ce nu avea Domnul Paul?! Seturi mari de dălţi, ciocane, pile, instrumente de găurit, de tăiat, de şlefuit, toate într-o ordine perfectă, ordine care te obliga să pui totul la locul său. Materialele de lucru erau ţinute separat, într-un şopron improvizat. Puteai găsi blocuri de marmură, butuci, scânduri, bronz, aluminiu, saci cu ipsos. În mijlocul atelierului, un chepeng permitea accesul într-un mic beci, unde era păstrat lutul. Într-un colţ, mascată de un paravan, se afla o chiuvetă mare, o oglindă, un dulăpior şi un cuier de perete. Calitatea săpunului, a ustensilelor de bărbierit, a prosoapelor, te făceau să înţelegi ce fel de om era Domnul Paul. Curăţenia şi ordinea desăvârşită, aveau să lase o amprentă de neşters în viaţa viitorului sculptor. Peste ani, atelierul său personal, avea să semene cu acest prim lăcaş de creaţie, în care ordinea, dotarea şi abundenţa materialelor de lucru, stârneau invidia confraţilor. Da, pentru Nick, atelierul Domnului Paul era o lume, o lume nouă, în care pionerul se mişca încrezător, dar cu o profundă emoţie.

Cu toată vârsta fragedă, Nick se angaja cu toată fiinţa pe drumul destinului său, care, parcă-l mâna din spate. Era elementul care l-a cucerit pe Ţârulescu şi l-a convins pe Paul. Şi pentru Ella atelierul reprezenta o lume nouă, lume în care făcea primii paşi, lumea intimităţii. Uşa atelierului o despărţea de lumea în care crescuse şi de care fugea pentru a se elibera de ceea ce credea că este un stigmat, copilăria. Aici se putea rupe de toţi care o înconjurau cu o dragoste obositoare, de toate regulile aspre care încadrau oamenii după vârstă. Simţise fiorul atracţiei pentru un băiat, atracţie pe care o definea a fi marea dragoste şi pe care ar fi dorit s-o trăiască din plin, împotriva dogmelor. Era mai mică cu doi ani decât Nick, dar în această direcţie sărise, fără să-şi dea seama, peste ştacheta vârstei celui care-i furase inima. Era plină de iniţiativă, făcându-l pe Nick să se simtă, adesea, stânjenit. Sorbindu-l din ochi pe cel care se agita frământând lutul, după un anumit ritual, lutul proaspăt şi ascultător, Ella hoinărea cu imaginaţia până hăt departe, într-un viitor de basm, alături de neasemuitul ei prinţ-artist.

La un moment dat, ţâşni din poziţia incomodă de pe canapea şi-l prinse în braţe pe artistul cufundat, până la coate, în lut. Îi întoarse capul şi-l sărută cu nesaţ. Prins pe picior greşit, Nick se lăsă în voia sărutărilor şi intră în hora mângâierilor, uitând de lutul de pe mâini. Când se desprinse din braţele ei pentru a trage o gură de aer, un hohot de râs răsună în atelier, spre nedumerirea frumoasei copile. Nick o trase pe Ella după paravan şi o propti în faţa oglinzii. De data aceasta râsul fu lansat în duet, întrerupt, din când în când, doar de sărutări.

- Tu eşti ludă! Acum va trebui să te speli cu apă rece şi să-ţi usuci bluza. Doamne, ce-i în capul tău! Tu spală-te, iar eu mă apuc de lucru. Gata cu prostiile!

- Nick, ştii ce mi-ar place să fiu acum? Lutul cu care lucrezi...tu, să mă mângâi, iar eu, să mă las în voia mâinilor tale. Aşa nu m-ai mai trimite să mă spăl.

Ella îşi scoase bluza, o clăti cu apă rece şi o întinse pe paravan. Cu capul avu mai mult de lucru. Părul era încâlcit, iar apa rece, cu tot săpunul de calitate, nu reuşea să cureţe lutul lăsat de mângâieri. Găsi în dulăpior un pieptene cu care-şi aranjă părul, drept. Nu-i stătea rău nici aşa. Se înfăşură într-un prosop mare şi-şi făcu apariţia de după paravan.

- Ai reuşit? Bravo! Acum aşează-te cuminte pe canapea şi dă-mi pace! Te rog!

Între timp, Nick reuşise să aşeze pe stativul de lucru o masă suficientă de lut, care să-i permită să realizeze ronde-bosse-ul visat. Cu toate că avea o placă turnantă, Nick era cel care se învârtea în jurul lutului, căutând să-i dea, cu ajutorul mâinilor, forma primară. Lucra precipitat, se depărta, se apleca, se înălţa, desprindea cu hotărâre bucăţi de lut pe care le arunca pe masa de lucru. Era operaţia de degroşare a formei primare, de stabilire a dimensiunilor, a proporţiilor. Privirile lui se concentrau numai asupra formei care lua viaţă. Nimic din jur nu-l mai putea distrage. Actul creaţiei era în plină desfăşurare. Mulţumit de rezultatul obţinut, se depărtă la vreo trei metri şi-şi încruntă privirea. Făcu un tur în jurul lucrării şi scoase un oftat de uşurare. Era bine! Foarte bine! Pe stativ trona un fel de cap stilizat, care în mintea lui prindea, încet-încet, chipul modelului, în cea mai clasică formă a portretului.

- Bravo, maestre! De acum încolo nu-mi rămâne decât să mă joc. Ella, treaba merge grozav! Nu-mi rămâne decât să te fotografiez cu ochii şi mintea şi să-ţi transpun chipul în spaţiu. Hei! Tu, nu mă asculţi?! Tu, dormi?!

Ella aţipise într-adevăr. Prosopul alunecase de pe corpul relaxat lăsând la vedere un sân fraged, destul de necopt încă. Nick se apropie de canapea, îngenunche, şi sărută cu tandreţe forma ispititoare. Aranjă cu grijă prosopul şi se retrase spre stativ. Un fior necunoscut, încă, îl străbătu. Era ceva sublim, greu de definit în cuvinte. Se duse la raftul cu scule şi-şi alese câteva spatule din lemn. Simţea că nu mai are nevoie de altceva. Cu un ochi la chipul adormit al modelului, cu celălalt la mogâldeaţa de lut, micul chirurg începu, tremurând de emoţie, operaţia estetică. Cu o mică spatulă în mâna dreaptă, cu degetele mâinii stângi mângâind continuu masa de lut, apăsând, decupând, lustruind, maestrul în devenire, dădea viaţă lutului. Jocul cu spaţiul începuse. Nick avea în el un sâmbure de geniu. Nu luase nici un fel de lecţii în domeniu, nu răsfoise tratate. El ştia, pur şi simplu! Intra în lut fără să depăşească niciodată adâncimea imaginii fixate în creier, dând viaţă chipului propus în ansamblu, nu pe bucăţi. Prelucra chipul în totalitatea sa, fără a se opri la un element anume pentru a-l termina. Pentru cineva care-l urmărea în timpul lucrului, devenea fascinant să vadă apariţia chipului în ansamblu. Mâinile lui alergau în jurul capului modelat ca într-o operaţie de decopertare a unei lucrări cunoscute, cu grija arheologului pentru comoara ce urma a fi dată la iveală. Lucrul înainta relativ încet, pentru un observator neavizat, dar într-un ritm inimaginabil, pentru o creaţie care avea să prindă forma finală după nici opt ore de ”joacă”.

Când soarele încetă să mai ofere condiţii de lumină, Nick aprinse câteva reflectoare. Lumina puternică o trezi pe Ella care sări speriată de pe canapea.

- Ce s-a întâmplat, Nick?! Am adormit?!

- Da, frumosul meu model! Du-te şi îmbracă-ţi bluza, să nu vină cineva pe aici. E târziu, e seară! Eu am terminat! Trebuie să te duc acasă! Să vedem ce minciună tragem...

Ameţită, Ella o zbughi după paravan, fără să arunce măcar o privire chipului său din lut. Nick dădu din cap a lehamite, dar, contrar firii, înghiţi în sec. Ella veni tiptil în spatele lui şi-şi aţinti privirea asupra lucrării.

- Ce-i asta, Nick?! Asta sunt eu! Mă văd mai bine decât în oglindă! Doamne! Sunt eu!

- Îţi place?

- Eşti formidabil! N-am crezut că este posibil aşa ceva! Vezi de ce Ţârulescu spune că eşti un copil minune? Nick, te iubesc atât de mult! Vreau să rămânem toată viaţa împreună. Îmi promiţi?

- Am s-o dau s-o ardă şi am să ţi-o dăruiesc. Când voi fi un mare maestru, ai să fii mândră că ai un portret făcut de mine. Da, acuma ştiu că am să fiu mare! Hai să fugim, că iese cu scântei. E târziu, ora zece!

Fuga lor a fost de fapt o plimbare. Când au ajuns acasă la Ella, temerile lui Nick s-au adeverit. Domnul Széles, contrar obiceiului, a ridicat tonul ameninţător. Pentru Ella a fost o surpriză şi a rămas dezorientată. N-a mai îndrăznit să-i sară de gât şi să-l ia cu „apuca drága”.

- Cum poţi veni la ora asta?! Cum ai putut lipsi de la şcoală?! Unde aţi fost toată ziua?!

- Lasă-mă, te rog, să-ţi explic. Dacă strigi la mine mă sperii şi nu pot să vorbesc. Am fost la atelierul Domnului Paul. Nick mi-a făcut portretul şi l-a terminat abia acum. Ai să vezi, este foarte reuşit!

- Şi, domnul Paul, ăsta, cum de vă lasă să vă faceţi de cap la el în atelier?! El nu lucrează?! Voi nu-l deranjaţi?!

- Nu, că el avea altă treabă în oraş.

- Cum?! Vă lasă acolo singuri?! Asta-i culmea! Mâine voi avea o discuţie serioasă cu el şi cu profesorul Ţârulescu. Ce fel de şcoală e asta?!

- Şcoala e bună, numai că vor să mă exmatriculeze, din cauza lui taică-meu. Dacă se întâmplă asta, n-o să mai pot merge la facultate. Trebuie să învăţ meserie şi fără şcoală!

- Dar ce este cu tatăl tău, Nick?

- În 1943 a plecat cu armata germană şi a rămas în Germania, după ce a stat prizonier într-un lagăr din Franţa.

- Da, înţeleg...şi ce aţi făcut voi în atelier singuri?

- Ella a stat pe canapea, iar eu am lucrat la portret. A mai rămas să ducem lutul la ars, şi gata!

- Măi copii, voi mă credeţi chiar atât de naiv?!

- Dacă vreţi, mergem acum şi vă convingeţi. E aproape...

- E cam târziu, dar merită să clarificăm lucrurile. Haideţi!

Drumul spre atelier a fost străbătut într-o tăcere deplină. Fiecare era frământat de cele petrecute, bineînţeles, fiecare din punctul său de vedere. Cel mai stânjenit era domnul Széles. Cum am putut să cad în capcana acestui joc de copii?! Până la urmă o să-mi demonstreze că ei au dreptate... Ajunşi la atelier, Nick aprinse luminile, scoase cu grijă pânza de sac umedă, care acoperea lucrarea, şi se dădu la o parte. Domnul Széles rămase mut. Copiii aceştia nu minţiseră. În faţa lui, de pe trepiedul de lucru, îi zâmbea chipul de înger al copilului său. Era buimăcit. Cine era artistul care reuşise să surprindă nu numai chipul minunat al copilei sale, dar şi ceva atât de specific sufletului ei, ceva ce numai un părinte putea să cunoască?! Era ea, fetiţa lui dragă, în toată splendoarea ei.

- Ei, vă place? Seamănă?

- Nick, cine a făcut lucrarea, sau cine te-a ajutat? Domnul Paul, cumva?! Vreau să-l cunosc!

- Nu m-a ajutat nimeni! In primul rând, Domnul Paul, nu este portretist, iar în al doilea rând, el nici n-o cunoaşte pe Ella. Un portret nu este o fotografie bună, Domnule! Un portret este mult mai mult! Un portret este sufletul modelului studiat. Fără suflet, portretul rămâne doar o fotografie plată! Nu, Domnule, eu nu am nevoie să fiu ajutat!

- De când lucrezi la acest portret?

- De azi, de dimineaţă.

- Cum, asta aţi făcut voi astăzi?!

- Da, asta am făcut!

- Nick, când va fi gata, vreau să cumpăr lucrarea, vreau să spun, portretul. Poţi fixa orice preţ! Sunt impresionat, te felicit, şi-mi cer scuze pentru ieşirea mea. Altădată, să-mi spuneţi şi mie când mai planificaţi o ”prostie” ca asta.

- Nu trebuie s-o cumpăraţi, Domnule, lucrarea este deja a lui Ella. Mă bucur că vă place!

- Sunt copleşit! Acum, hai să te ducem acasă pe tine, Nick! Poate că trebuie să le explic această întârziere. Or fi îngrijoraţi.

- Nu, nu trebuie. Ai mei ştiu că lucrez la atelier, şi chiar dacă nu le place, nu au ce face! Ei ştiu că nu fac prostii şi asta le ajunge.

- Bine, atunci, hai să mergem! E al naibii de târziu!
7

După o seară petrecută burlăceşte, cei doi prieteni se îndreptară agale înspre atelier. Se apropia miezul nopţii şi erau siguri că cei doi îndrăgostiţi, artistul şi muza, visau fiecare în patul său, savurând din plin binefacerile vârstei.

- Tu crezi că Nicolae al nostru s-a ţinut de treabă, aşa cum ne-a promis?

- Profesore, nu ştiu ce să spun...Eu am mare încredere în puştiul ăsta şi în talentul lui, dar, dar mă întreb dacă e înţelept din partea mea să-i las singuri în atelier. Tare-s curios s-o cunosc pe micuţa atletă. Se pare că Nicolae e prins de sentimente încă necunoscute de el şi, mi-e teamă să nu facă vreo prostie!?

- Ce prostie, omule?! Dacă în Nicolae clocoteşte adolescentul, Ella este categoric, încă, un copil.

- Că bine zici, încă! Dar poate şti cineva unde se găseşte pragul acestui ”încă”?! Ar fi teribil să fiu părtaş la o prostie prematură şi să fiu nevoit să mă explic în faţa părinţilor. Tu îţi dai seama ce dandana ar putea să iasă?

- Nu te mai gândi la prostii! Nicolae e el zvăpăiat, dar ascunde în el o mare capacitate de discernământ care-l apără de multe izbucniri necugetate. Băiatul are probleme în familie, s-ar putea să aibă probleme şi cu dobitocii de la şcoală, dar, e suficient să discuţi puţin cu el, ca să vezi maturitatea cu care se gândeşte la viitorul lui. E hotărât să răzbată, cu orice chip, în lumea artei. E convins că are un viitor strălucit şi nu dă prea mult pe şcoala ca atare. Chiar dacă va avea probleme cu şcolarizarea, eu cred în viitorul lui, în imensul talent şi, sunt convins că va ajunge un mare artist, chiar şi autodidact. Nu va fi primul caz în lumea artei. Da, eu cred în el!

- Totuşi, trebuie să fim mai atenţi cu aceşti copii!

Ajunşi la atelier, mentorii îngrijoraţi, se opriră în faţa stativului pe care, ceva nedefinit, era acoperit cu un sac umed. Paul se uită întrebător la profesor şi cu grijă de profesionist, întinse mâinile spre pânza protectoare. Îşi retrase mâinile precipitat şi se uită iar la Ţârulescu.

- Tu crezi că putem încălca această intimitate?! Oare Nicolae nu va exploda în faţa acestei curiozităţi nestăpânite? Ce zici? Tu îl cunoşti mai bine...

- Las’ pe mine! Nu e prima oară când îmi asum riscul unui sac de antrenament. Dă-i drumul!

Paul ridică cu mare grijă sacul umed şi se dădu la o parte buimac.

- Tu vezi ceea ce văd eu?!

- Se pare că vedem amândoi un nou pas spre culmile gloriei. Într-o singură zi, acest copil a lăsat pe masa de lucru un portret de toată splendoarea! Când ai s-o cunoşti pe micuţa lui muză, ai să rămâi cu gura căscată. Nu mi-a fost dat de prea multe ori să văd un portret atât de viu! Mă întreb dacă într-adevăr, acest copil, mai are nevoie de profesori, de facultate!? Mă înspăimânt la gândul că un copil copleşit de atâta forţă, ar putea să capoteze din prea mult talent. Cine poate călăuzi o astfel de fiinţă?! Poate, doar destinul!?

- Şi totuşi, Nicolae trebuie să meargă la facultate. Fără maeştri în jurul lui, fără competiţie, poate capota uşor, bazându-se doar pe talent şi pe dârzenie. Băiatul ăsta trebuie încurajat, dar nu adulat! Are o fire năbădăioasă şi, în vremurile noi pe care le trăim, poate uşor deveni victimă din erou. Trebuie să-l facem să devină mai maleabil, mai diplomat. Aici, profesore, rolul tău va fi mai important. Eu va trebui să-l introduc în sculptura cioplită, să-l fac să înţeleagă lemnul şi piatra, să le iubească! Am să-l dau pe mâna cioplitorilor de la cimitir. O să aibă ce învăţa!

Dimineaţa i-a prins pe cei doi prieteni învârtindu-se în jurul capului de lut, admirându-l, căutând ceva de care să se lege, pentru a mai potoli avântul de nestăvilit al micului artist.

- Şi acum ce facem? Îi spunem că i-am văzut opera, sau aşteptăm să ne invite el?

- Eu zic să-i spunem. Cu Nicolae nu e cazul să riscăm un joc ascuns. Am de gând să-l iau cu mine în atelierul de la şcoală şi, şi-oi vedea cum am să mă descurc. E totuşi mai matur decât credem şi e bine să-l tratăm ca atare. Hai să plecăm, că ne aşteaptă o zi grea. Poate că diseară ne vedem cu toţii aici, dacă la şcoală nu iese cu scântei.

N-au ieşit nici un fel de scântei. Ţârulescu l-a ademenit în micul său atelier şi, fără nici un fel de ocolişuri, l-a luat în braţe şi l-a sărutat părinteşte.

- Eşti mare, măi Nicolae! Eşti mare! Am fost aseară cu Paul la atelier şi ţi-am văzut lucrarea. De unde, dracu, ai învăţat să lucrezi?! Că de la noi, în nici un caz! Ne simţim atât de mici, maestre, în preajma ta, încât nu mai îndrăznim să-ţi dăm sfaturi. Nicolae, dragul meu, tu trebuie să studiezi, tu trebuie să te învârţi pe lângă adevăraţi maeştri, tu trebuie să mergi la facultate, cu orice preţ!

- Şi cu maică-mea ce mă fac? Ea ţine morţiş să mă vadă arhitect. Nici nu vrea să audă de pictură sau sculptură. Zice, săraca, că nu-i trebuie un vagabond în familie. Oricum, eu nu am ce căuta la arhitectură! Mai bine mă fac cioplitor la cimitir, că şi aşa, Domnul Paul vrea să mă ducă acolo!?

- Nu, Nicolae, Paul nu vrea să te facă cioplitor. El este îndrăgostit de talentul tău şi crede că este timpul să cunoşti şi alte materiale şi tehnici de lucru, care fac parte din viaţa unui sculptor. Pe Paul te poţi baza! El este primul care recunoaşte că personal nu prea are ce să te înveţe, dar are avantajul omului care a parcurs toate aceste etape şi are mare încredere în viitorul tău. Cu arhitectura mai ai destul timp, şi mama ta la fel. Important e să mai rezişti încă doi ani la liceu şi să nu te iei la trântă cu nenorociţii ăştia. Acum e în toi procesul de racolare a elementelor de vârf la învăţătură într-o organizaţie de tineret subordonată direct partidului comunist. Este o perioadă grea pentru toată lumea. Toţi neisprăviţii sunt activişti de partid, în capul lor domneşte haosul, iar modul de lucru, nimereala. Da, nimereala! Nu au principii, nu au crez, au doar o mare doză de îndoctrinare şi, cum e şi firesc, oportunism. În România a început ciolaniada şi numai Dumnezeu ştie cum se va termina. Trebuie rezistat cu orice preţ deoarece aşa ceva nu poate dura mult şi nici nu cred că Apusul va permite asta. Dacă te vor chema la organizaţia de tineret, va trebui să accepţi! Ăştia sunt festivişti, au nevoie de mâzgălitori.!



Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


elmi-srlr--2017--3-84-59.html

elmi-srlr--2017--3-84-63.html

elmi-srlr--2017--3-84-68.html

elmi-srlr--2017--3-84-72.html

elmi-srlr--2017--3-84-77.html