1 ... 20 21 22 23 24 25 26 27 28

Daris Basarab - səhifə 24

səhifə24/28
tarix03.04.2018
ölçüsü1.28 Mb.

- Se acceptă fără tratative, dar, problema nu o poţi hotărî tu singur. Trebuie să vezi ce spune Ralu. De acord? S-ar putea să fie soluţia salvatoare iar timpul să vă potolească puţin pornirile astea năstruşnice spre despărţire. Cine ştie?! Vorbeşte cu Ralu pentru un astfel de armistiţiu…

- Da, am să încerc marea cu degetul…

Iarăşi mă grăbesc şi sar peste cronologia faptelor, lăsând la o parte tocmai ceea ce m-a împins la aceste confesiuni care privesc viaţa unui prieten, şi anume, viaţa lui de artist, creaţia anilor de împlinire artistică. Dar, Nick era prin excelenţă un om sensibil iar creaţia lui artistică nu putea să nu fie influenţată de up to day-ul vieţii lui intime, al vieţii lui de familie.

Lucrurile nu au evoluat spre binele mult sperat nici în anul care a urmat. Încercarea de a o lămuri pe Ralu în privinţa ”genialei sale idei” a stârnit, din contra, suspiciuni.

- Acum te chrezi şi diplomat, nu?! Cine te-a sfătuit, nu cumva Mami?! Sau poate tot clanul?! Cum să-mi dau eu copilul?! Chrezi că asta este calea penthru a-l hrăpi?! Doamne, ce naiv eşti! Nu, copilul poate mehrge la ei în vizită, dahr numai în vizită!

- Nu, tu nu eşti normală, dragostea mea cea din urmă! Cum poţi să presupui măcar aşa ceva?! Ăsta e omul de care ziceai că te-ai îndrăgostit?! Halal dragoste! Mă acuzi că am început să beau. Că nu sunt un bun exemplu pentru prunc. Dar acela care-ţi poartă sâmbetele, bunul meu ”prieten”, ăla nu te sperie cu băutura?! Vai de copilul nostru dacă va încăpea pe mâna lui! Ascultă-mă, fată, ai să ai o mare surpriză. Da, sunt de acord să divorţăm, să încercăm să-l protejăm pe prunc, cât s-o putea. Până facem formele de divorţ, am să-l duc pe copil la soacra lui Anna unde vor petrece cu toţii vreo două săptămâni. Va fi scutit de porcăriile în care ne vom bălăci. N-am să lupt pentru copil, cu toate că aş avea destule motive s-o fac. Să rămână la mamă-sa că aşa e omeneşte, dar, ferească Dumnezeu să devii o mumă! Mâine plec cu Nichişor până nu se dumireşte cu ce se întâmplă pe spinarea lui, căci el este cel care va avea cel mai mult de suferit. Dar, vorba ceea, să ne fie de bine!

Şi numai bine nu le-a căzut. Pruncul, s-a simţit întotdeauna bine cu noi, iar puştoaica era în culmea fericirii în preajma verişorului său. N-a fost să fie două săptămâni. Cam la cinci zile a venit Ralu după copil. Trebuie să recunosc că ne-a cam şocat. Anna a fost prima care a reacţionat refuzând să accepte motivele invocate. Maică-mea a potolit spiritele punând lucrurile la punct.

- Nu se poate, draga mea! După copil a venit mama lui, nu altcineva. În situaţii ca aceasta, mamele sunt suspicioase, temătoare. N-ai cum să intervii…

Şi n-a mai intervenit nimeni iar pruncul mult iubit a plecat acasă să guste pân’ la fund paharul ”dragostei părinteşti”. Important pentru toţi, dar mai ales pentru prunc, a fost faptul că a rămas acelaşi copil minunat, care a păstrat legătura cu noi peste ani şi, implicit, legătura dintre beligeranţi. Dar şocul a fost şoc şi a fost resimţit de mai mulţi. În primul rând, nu atât divorţul care mai lăsa o rază de speranţă, cât căsătoria Ralucăi l-a debusolat pe copilul supus unui proces de maturizare forţată. Un copil, parcă am mai spus-o, nu acceptă aşa ceva.

Dar unda de şoc l-a lovit şi pe Nick, cel care încălcase şi ultimul angajament al adolescenţei - băutura. Dacă până atunci stresul provocat de divorţ l-a făcut să se amăgească cu efectele benefice ale licorii lui Bachus şi să ocolească cu obstinaţie atelierele de creaţie, căsătoria cu pricina l-a supus unui şoc frate cu nebunia. A băut peste puterile lui, a suferit un şoc psihic, a fost internat la o clinică de psihiatrie, unde directorul îi era prieten. Alarmă, zvonistică, bârfe de toate calibrele - internat pentru dezalcoolizare…

S-a trezit îngrijit, încurajat, iubit: o studentă la medicină, o admiratoare din umbră, s-a aşezat pe patul de suferinţă, aducând în mintea lui confuză, încă, o idee nouă – răzbunarea.

- Măi, eu i-am propus să rămânem părinţii pruncului în adevăratul sens al cuvântului, să nu ne recăsătorim, şi ce-a ieşit?! Păi, după ce m-am trezit îngrijit şi mângâiat de această sirenă, o studentă eminentă, drăguţă foc, m-am hotărât pe loc. Lili, vrei să ne căsătorim? Şi fata mi-a închis gura cu un sărut şi mi-a şoptit la ureche: Dacă te laşi de băutură, adică să bei şi tu cu măsură.

Am rămas blocat la telefon. El a simţit reacţia şi a închis. Internarea la clinica de psihiatrie a fost, totuşi, benefică: hrană normală, vitamine la suprasaturaţie, un nou ”experiment” pentru dezalcoolizare, desen, multe desene pentru director şi pentru ”nebunii” lui, adevărate studii în ale portretisticii, scrisori lungi către Mami. Şi, într-una din ele, vestea cu însurătoarea, cu o motivare de loc convingătoare: Nu mă mai interesează Raluca, Lili este o fată grozavă, ai s-o cunoşti şi ai să te convingi, termină medicina şi, cel mai important, o iubesc. După ce ies de la sanatoriu, venim s-o vezi. Iţi trimit adresa părinţilor ei şi, dacă vrei să mă ajuţi, scrie-le câteva rânduri pentru un prim contact.

Reacţia a fost pe măsură: Băiatul acesta o să mă bage în mormânt. Ce tineret am crescut noi?! Nici nu s-a uscat cerneala de pe divorţ şi hop, iresponsabilii ăştia se recăsătoresc. Şi copilul?! Şi eu ce să fac?! Să încep să peţesc?! Doamne fereşte! Istenem, Istenem!..

Ca multe lucruri care se fac în pripă, aşa şi căsătoriile celor doi eroi, s-au terminat cu tam-tam. Şi cine a intrat în derută dacă nu pruncul, care, prunc fiind, nu a avut un cuvânt de spus, dar a suportat consecinţele. O rază de speranţă a licărit, totuşi, în sufletul lui de copil. Fiecare din cele două căsătorii ar putea constitui subiecte pentru nişte nuvele de succes.

Din păcate nici ”experimentul” cu dezalcoolizarea nu a avut efecte pe termen lung aşa cum s-a scontat.

- Măi omule, dragul meu prieten, explică-le acestor ştiutori de carte că nu sunt nici alcoolic, nici beţiv. Beau când simt nevoia să evadez puţin din această lume împuţită, beau cât vreau eu, mă opresc când vreau eu. Cu tratamentul pe care mi l-au făcut, mi-au făcut mai mult rău decât bine - toată lumea a aflat că am fost la dezalcoolizare şi cu asta m-au încondeiat fără drept de apel. Lucrez şi când sunt treaz şi când sunt beat. Rezultatul? Voi părăsi acest oraş şi voi căuta un loc unde să pot lucra în linişte, fără maeştri, fără Mişu. Mai greu va fi cu pruncul. Are talent şi n-am să fiu aproape de el ca să-l îndrum. So ist das Leben, mein Herr!...

Ce puteam să-i răspund, şi încă la telefon?!


41

Perioada 1965 - 1967 a fost într-adevăr critică. După părăsirea clinicii, sănătos, dezalcoolizat, scăpat de băutură, gata de muncă, Nick cunoaşte o nouă perioadă de stres indusă de pneumonia contractată de Lili. Spitalizare, întrebări legate de ”secretele” legate de această subită îmbolnăvire, lipsa unui spaţiu adecvat pentru locuit, bârfele. Vinovatul fără vină cedează, mai o dată, în faţa duşmanului salvator: băutura. Divorţul, pe de o parte, căsătoriile în desfăşurare, pe de altă parte, ridică ştacheta tensiunilor în ambele tabere. Ceea ce limitează, totuşi, escapadele bahice ţinându-l pe linia de plutire, este multitudinea de proiecte antamate în cele trei ateliere de creaţie. Şi rezultatele încep să se vadă.

Cu cele zece reliefuri (bronz, aluminiu, lemn) începe un periplu al ”expoziţiei personale”: Cluj, Năsăud, Bistriţa. Ziarele locale, presa marelui centru universitar, se întrec în elogii. Maestrul este încântat, gurile rele se retrag din prim plan, Nick îşi reînnoieşte vechiul angajament, cel cu băutura. Nichişor îşi manifestă făţiş bucuria iar întâlnirile cu Nick se înmulţesc. Nick este bucuros dar şi îndurerat.

- Aş fi vrut ca aceste manifestări să aibă loc şi în clipele mai puţin faste din viaţa mea. Prea rar ne vedem şi nu ştiu pe cine să dau vina, pe prunc, sau pe cei din jurul lui. Oricum, prezenţa lui e ca un elixir pentru mine, chiar dacă, uneori, atmosfera dintre noi pare puţin încordată.

Au urmat alte expoziţii, regionale de data aceasta: Cluj 1965, Cluj 1966 şi, ca un semn de rămas bun, Ploieşti 1967. Alte lucrări, aceeaşi predilecţie pentru piatră, bronz şi lemn: portrete şi compoziţii şi, din păcate, aceeaşi dărnicie, astăzi considerată iresponsabilă. Împrăştia lucrările fără a ţine măcar o strictă evidenţă, iar ”prietenii” profitau din plin neluând în seamă nici măcar valoarea materialelor, atât de greu de procurat în acele vremuri. Da, în aceşti ani, aproape în paralel, plecând de la o destrămare, au avut loc două căsătorii şi două divorţuri. În ceea ce-l priveşte pe Nick, ştiu că mi-a relatat la telefon un lucru pe care încerca să şi-l însuşească.

- Lili în loc să vadă realitatea în toată splendoarea ei, mi-a reproşat, şi nu o dată, că am luat-o pe post de înlocuitor în locul Ralucăi. Ce tâmpenie! Eu n-am plâns după divorţ, eu am plâns după prunc…

Aşa să fi fost, sau intuiţia de femeie a Lilianei i-a dictat acea întrebare?! Este posibil, dacă mă gândesc şi la alte împrejurări în care, purtarea de macho a lui Nick, trăda atitudini de autoapărare.

Ultimul an din metropola universitară a fost îndulcit de mutarea în casa unei familii de al căror fiu se ocupase personal în vederea intrării acestuia la Arte. Condiţii civilizate şi, cel mai important, un atelier. Totuşi nu a fost suficient pentru a-l determina să renunţe la ideea plecării.

- Mă duc la miticii din Regat. Se spune c-ar fi prea şmecheri. Nu, domnule, sunt isteţi şi direcţi. Şi când te înşală, o fac simplu, în faţă. Ăştia din Ardeal, par molcomi, dar te lucrează din umbră, sunt adepţii ”muncii subterane”…M-am săturat de ei şi de ”aprecierile” lor.

Cu această hotărâre şi cu o nouă stare de spirit s-a pregătit Nick să încerce marea cu degetul, să se despartă de cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Va încerca prin munca lui de creaţie să stingă dorul după tot ce a însemnat pentru el prima tinereţe, iar când drumul ales i se va părea greu de suportat, va apela, din păcate, şi la alte metode mai puţin ortodoxe. Se va întoarce în oraşul universitar ori de câte ori împrejurările îi vor permite şi se va bucura sorbind din amintiri şi din căldura cu care va fi primit. Chiar adoptat fără rezerve de ”miticii” din Regat, Nick va rămâne pentru totdeauna fiul crescut şi lansat în Ardeal.

Aşa ”pui de neamţ” cum era considerat, Nick era mai român decât românii! Iubea aceste plaiuri, iubea oamenii simpli care populau satele şi munţii, ştia să se apropie de ei, să fie înţeles. Creaţia lui artistică va deveni o galerie nesfârşită de portrete ale unor personaje din lumea culturii vechi şi contemporane româneşti. Nu vor lipsi însă nici oamenii simpli - munteni, ţărani, eroi din vremurile de război. Literatura şi istoria vor fi cele două domenii care-i vor livra necontenit personalităţi şi evenimente. Baza pătrunderii sufletelor personajelor sale o va constitui documentarea. Va răscoli biblioteci, arhive, va nota, va schiţa. Desenul i-a fost la îndemână şi l-a ajutat enorm în creionarea portretelor care vor îmbogăţi continuu galeria ”marilor figuri”.

Peste ani, cineva m-a întrebat de legăturile lui cu etnia germană, de lucrările lăsate. Nu prea am avut ce să-i răspund. Ba da! Şvăboaica din Muzeul Banatului şi un cadou primit prin 1974, portretul savantului român, de etnie germană, de prin Mediaş, devenit celebru în Statele Unite, Hermann Oberth. Îl schiţase în cărbune, pe un pat de spital. Pe verso scrisese o dedicaţie caldă: Lui Daris, cu dragoste de frate! Nicki Krüger. Au fost singurele lucrări, după ştiinţa mea, legate de ”vreun neamţ” de-ai lui, cum îi plăcea să se exprime.

- Fratele meu, m-am hotărât pentru Valea Prahovei. Îmi surâde ideea de a fi înconjurat de stânci. Poate că într-o bună zi voi ciopli ceva direct într-o stâncă golaşă, ca americanii. Valea e lungă şi nu mă gândesc la vreun loc anume. Nu vreau să depind de nimeni. Poate că frumuseţea munţilor îl va aduce mai des în preajma mea pe al meu prunc. E mare deja, e talentat, e sportiv, are caracter, pare să fie căpos ca şi mine, taman bun să-mi susţină moralul la nevoie. Ţine la voi iar vacanţele le vom petrece împreună, ca într-o tabără de creaţie. Şi, şi vom fi mai aproape…

- Şi cu facultatea cum va fi?

- A, numai la Cluj! Nu are ce căuta la Bucureşti, cu toate că mi-ar fi plăcut să stea la voi. Acolo am lăsat o amprentă de neşters, lumea îl cunoaşte, îl iubeşte. Va face sculptură dacă îşi va respecta talentul.

- Şi el, el ce spune? S-a hotărât pentru ceva?

- El, el mă roagă să-l sfătuiesc şi să nu-l las de capul lui să aleagă singur. Dar mai e până atunci. Am înţeles că pleacă cu voi la mare. Poate trec să vă văd.

Valea Prahovei l-a primit cu braţele deschise indiferent de locaţiile pe care şi le alegea. Aşa a început cea mai fructuoasă, dar şi cea mai zbuciumată pagină a vieţii lui de artist. Dăruit trup şi suflet sculpturii, iubit şi apreciat, supus, din păcate, căderilor sufleteşti înecate în băutură, singur sau în compania unor prieteni geniali, cum a fost Nichita, risipitor de darnic cu străinii dar nu şi cu pruncul iubit, Nick a iubit viaţa cu toată fiinţa lui pe care însă a subminat-o până la distrugere. Când abordam subiectul autodistrugerii se crampona de argumentul: Nu sunt nici beţiv, nici alcoolic, să le intre asta în cap tuturor care mă copleşesc cu dragostea şi grija lor! Am, ca orice artist, suişuri şi coborâşuri. Când sunt pe culme cânt, când mă prăvălesc, trag o perdea de alcool între mine şi restul lumii. Lucrez, creez şi când sunt treaz şi când sunt beat. Fii atent la cele mai frumoase lucrări pe care le-am făcut. Toate, sau aproape toate, au fost create când sufletul copleşit de nelinişte şi durere mă împingea înspre băutură. La mine băutura nu este un drog, nu sunt un dependent. Aşa cum mă apuc, aşa mă şi las. În zilele când beau, şi beau zdravăn, consum în paralel litri şi litri de lapte. Sunt zile când nu găseşti un strop de băutură în preajma mea, în schimb bidonul cu lapte este mereu plin. Nu sunt nici primul, nici ultimul artist plastic care-şi îneacă amarul în băutură. M-am jurat să nu beau, dar acele jurăminte au aparţinut copilului neştiutor, adolescentului, tânărului artist în formare. Ce, Maestrul meu n-a creat opere de artă printre picături de alcool?! Ştefănescu n-a creat cea mai frumoasă ecvestră, cea a lui Ştefan de la Vaslui, în timp ce prietenii nu-l scoteau din alcoolic?! Sunt contemporanii noştri, nu artişti scoşi de prin tratatele de artă plastică şi, Slavă Domnului, n-au fost puţini…

În astfel de momente era imposibil să-l întrerupi. O singură dată i-am reproşat că nu face uz de un dram de voinţă, pentru că raţiune are cât zece. Mi-a replicat: Cum, nici tu, fratele-meu, singurul meu prieten, nu pătrunzi în miezul problemei?! Eu cu cine să mai schimb o părere?! În jurul meu sunt numai căcănari care nici să bea nu ştiu. Ăştia da, se îmbată ca porcii. Unul singur ştie care-i rostul băuturii. E Nichita. El şi când bea, creează! Trebuie să ţi-l prezint! Ce spirit!

Cel care ceda eram eu pentru că în toată argumentaţia lui aparent artificială, zăream şi sclipiri de adevăr. Am sărit iarăşi peste cronologia faptelor mânat în subconştient de teama pe care am dobândit-o în curgerea anilor. M-am înhămat la ingrata misiune de a readuce în memoria celor care l-au cunoscut, pe un prieten, un mare artist, un suflet curat de copil, copleşit deseori de dimensiunile talentului cu care l-a hărăzit natura. Şi nu i-a fost uşor. Acolo, pe Valea Prahovei, Nick a fost luat în braţe, de la bun început, a primit un atelier şi o magazie pentru materiale, ceea ce nu era puţin pentru un nou început. S-a apucat de lucru şi i-a convins că poate fi un bun preşedinte de filială a Fondului Plastic şi, cu tot dosarul ”pătat” a rezistat zece ani. A apărut şi noul securist, tot un aparent civil, dar de o altă factură decât Mişu. I-a prezentat situaţia artiştilor din zonă, l-a asigurat de tot ”sprijinul” său. A adus vorba de tatăl lui plecat cu nemţii, de ”dispariţia” misterioasă a acestuia dată pe seama ”unei” sinucideri, de o ”închidere” a problemei. A fost numit profesor la Şcoala de Arte. Acest lucru i-a adus şi o serie de neplăceri, dacă nu e prea mult spus.

Un bărbat ”bine”, tânăr profesor, artist plastic al cărui talent era pe buzele tuturora, singur, trebuia să aducă cu el şi ceva nou. Se crease o modă, în special în rândul adolescentelor şi a tinerelor ce se pregăteau să se lanseze. Atelierul a devenit în scurt timp locul magic. Toate doreau să ajungă artiste, să se lanseze în arta plastică, să fie ajutate personal de noul Maestru. Lumea a zâmbit cu subînţelesuri, Maestrul a simţit beţia adulării, s-a dăruit muncii de pregătire a noilor cadre. Munca de creaţie a început să sufere. Nick nu era omul care să întrerupă o treabă începută ori de câte ori i se năzărea cuiva să-l calce. Au apărut şi momentele ”delicate” din viaţa lui personală când închidea pur şi simplu uşa atelierului şi se alătura unei sticle cu licoare salvatoare. Lucrurile nu au putut scăpa vigilenţei adulatorilor şi a autorităţilor, dar mult timp nu au deranjat pe nimeni. Omul este un artist, şi nu unul oarecare, are şi el problemele lui şi, decât să plece cum a venit, mai bine e să nu ne amestecăm. Ne-a umplut cu lucrări de artă, a deschis expoziţii, a reorganizat viaţa artistică. De acum e al nostru şi trebuie să-l acceptăm aşa cum este! Cam aşa suna verdictul susţinătorilor, mândri de marea lor achiziţie.

Totuşi, marea lor apreciere nu a găsit de cuviinţă să rezolve, şi încă mult timp, problema unei locuinţe decente, mult visate, ceea ce a contribuit în bună măsură la însuşirea de către artist a unui stil de viaţă dezordonată. Visul lui de a avea un atelier dotat cu ”tot confortul” începea să pară o himeră. Şi, colac peste pupăză, o nouă problemă. Relaţia cu Raluca.

Neimplicarea sa în susţinerea financiară a pruncului a ridicat, la un moment dat, problema rezolvării prin justiţie. Mami s-a alarmat, noi l-am contactat pe tatăl ”năbădăios”, am adus argumente, am pledat pentru respectarea îndatoririlor şi ne-am ales cu explicaţii: Câştig greu un ban, totul se duce pe materiale şi scule, banii pentru lucrările contractate vin cu întârziere, în aşteptarea lor mă îndatorez. Am să rezolv…

Rezolvarea a venit din partea lui Nichişor, care, maturizat, la o vârstă când alţi copii se gândesc doar la joacă, i-a spus sec Ralucăi: Nici să nu te gândeşti! Ce idee absurdă! Zvonul a făcut ocolul. Mami, impresionată, a plâns iar Nick, umilit, s-a îmbătat şi mi-a dat un telefon: Treaba asta am s-o rezolv eu şi fără tribunal. Ce porcărie! Poate că n-ar fi trebuit să mă mut. Ce caracter are feciorul meu!...

Avea dreptate Nick. La 15 -16 ani Nichişor se maturiza văzând cu ochii, dar o făcea cumva pe cont propriu. Vacanţa a făcut-o cu noi, la mare şi puţin prin Deltă. Era o figură prin felul său de a se bucura, de a gusta binefacerile naturii. Au rămas memorabile pozele pe care le-am făcut exclusiv în regia lui. Într-o scrisoare caldă trimisă tatălui său, îi descria metodele folosite pentru a face rost de ceva bani de buzunar. Făcea reproduceri după un desen al lui Nick, copie şi aceasta după Dürer, cu chipul lui Cristos, încercând să le plaseze la uşa bisericii. Nu prea a mers. Ălora le trebuie un Cristos cu priviri blânde aşa că am luat plasă urât de tot. La uşa bisericii eu stăteam la un stâlp al porţii, iar cerşetorul la celălalt. Îţi închipui ce ne potriveam, numai că el făcea bani! Mă pregătesc să fac poze la o nuntă. Vreau să dau un anunţ la ziar pentru lucrări de ornamentare a camerelor de copii. După multe exerciţii am reuşit să-i fac bine pe Stan şi Bran. Nu lipseau nici referiri critice la adresa unor expoziţii: Am fost la expoziţia lui Benczedi. A fost monstruos! Pare un artist specializat în monştri. În orice caz a reuşit să facă din sculptură o bătaie de joc…Nu lipseşte nici referirea emoţionantă la relaţia dintre ei: Nu ştiu, dar aşa de dor mi s-a făcut să fim din nou împreună. Cu bătrânul nu mă împac iar mama încearcă să mă facă să mă simt ca într-o familie…dar să ştii tată că-mi lipseşti teribil, la fel cum mi-ar lipsi şi mama dacă ar fi invers.

Era greu să rămâi liniştit la asemenea manifestări de dragoste, să dai un răspuns plauzibil unor întrebări, mai mult sau mai puţin voalate, pornite din sufletul unui copil. În astfel de clipe Nick îşi îneca durerea în băutură, când copleşit de sentimentul vinovăţiei, declarată mereu a fi fără vină, îi scria lui Mami scrisori la două-trei zile. Regretul părăsirii oraşului universitar se adâncea, dar nu era Nick omul care s-o recunoască.


42

Existenţa, totuşi, a atelierului s-a manifestat benefic în viaţa lui Nick. S-au înmulţit proiectele, s-a amplificat munca de documentare, au început să apară lucrări de ”maturitate”, au început, din păcate, să şi dispară lucrări. A apărut şi dorinţa de a duce o viaţă mai ordonată. La munca depusă se impunea imperios odihna şi alimentaţia. Soluţia a venit de unde se aştepta mai puţin. O cunoştinţă care practica actoria în oraşul visurilor sale de altădată, complexată de cerinţele prea mari ale vieţii de actor, de nereuşita în căsnicie, după un tratament îndelungat la clinica de psihiatrie, s-a întors pe valea Prahovei, la părinţi, la baştină. Părea hotărâtă s-o rupă cu trecutul, cu băutura, cu nesiguranţa. S-au întâlnit două fiinţe labile, urmărite, într-un anumit fel, de aceeaşi dorinţă. S-au înţeles să stea împreună. Fleur, cum îi plăcea să i se spună, Florica get-beget, pentru cei de acasă, avea o locuinţă, ceea ce nu era puţin pentru situaţia lui Nick. Au purces la drum pentru a se susţine reciproc, în loc de acte de convieţuire punând pe tapet angajamentul ”fără băutură”. Era o hotărâre importantă pentru amândoi.

Fleur gătea, venea la atelier cu mâncare, se interesa de lucrări, de nevoile artistului, şi toate acestea în într-o atmosferă de calm şi de fum de ţigară. Fumau amândoi şi fumau bine. Au plecat şi primele scrisori către Mami, scrisori de laudă, de speranţe. Experienţa ”bătrânei Doamne”, cum îi plăcea să-i spună lui Nick când mai glumea uneori, a pus-o în gardă şi a reacţionat cu prudenţă. Cu timpul a trebuit să cedeze, cum îi şede bine oricărei mame şi a răspuns cererii fiului iubit trimiţându-le mobila vechii locuinţe din ”Satul Natal”, împreună cu alte lucruri trebuincioase. Nu avea să dureze. Fleur a început să petreacă prea mult timp la atelier, să se amestece în proiectele artistului, să încerce să dirijeze munca de creaţie, să bea pe ascuns. Nick nu a reacţionat cum s-ar crede, cunoscând experienţa în domeniu, a cedat şi el în faţa angajamentului, a pornit tiptil pe drumul părăsit de bunăvoie şi, din aproape în aproape, a contribuit, nesilit de nimeni, la o spectaculoasă revenire pe drumul autodistrugerii, şi asta, într-o perioadă nesperat de creativă. Au început discuţiile, reproşurile, minciunile. În prima fază i-a interzis accesul în atelier, a început să rămână în atelier peste noapte. Separarea era inevitabilă. Starea de spirit, sub orice critică.

În disperare de cauză Fleur a recurs la o tactică nouă. A început să vină la atelier cu băutură, bine ascunsă sub hainele largi. Cu toţii am fost înclinaţi să dăm vina pe el, mai ales că, într-o perioadă de linişte, şi-a petrecut la ei şi Nichişor o parte din vacanţă, chiar dacă, la un moment dat a preferat să se mute la atelier. Perioada nefastă a acestei legături a mai durat ce a mai durat, până când, nevoit să-mi petrec vreo zece zile la atelier, când dormeam în maşina parcată în curte, zile în care lucram alături de Nick la monumentul pentru mormântul mamei, încercând să-l ţin departe de băutură, am surprins-o pe Fleur strecurându-i o sticlă de votcă, bine ascunsă sub bluza-i largă. A fost prima şi ultima dată când mi-am pierdut controlul, ceea ce nu era de loc indicat în prezenţa lui Nick, şi, nu ştiu cu ce drept, am scos-o în şuturi din atelier.

Atunci am înţeles că ”minciunile” lui Nick nu erau minciuni, că ”bârfele” nu erau doar bârfe. Am rămas dezorientat. Nick, în schimb, s-a amuzat copios pe seama mea.

-Nu mi te-am imaginat violent, fratele-meu!? Trebuie să fiu atent cu tine…Poate o încasez şi eu, mai ştii?! Ştiu că ai făcut-o pentru mine şi apreciez gestul. Cu Fleur sau fără ea, mă descurc şi singur cu băutura, când e cazul. Acum poţi fi liniştit. Lucrarea va fi gata la termen şi vom pleca amândoi cu Fiatul s-o montăm. Aşa s-a şi întâmplat şi bine că s-a întâmplat aşa deoarece ne-am dumirit asupra situaţiei reale. Încet, încet, Nick s-a descotorosit de partenera cu care plecase pe drumul salvării, chiar dacă, pentru a evita complicaţiile inutile, a renunţat la lucrurile atât de dragi lui, amintirile din ”Satul Natal”. În atari situaţii, Nick a găsit, ca şi altădată, alinarea în munca de creaţie şi a creat adevărate opere de artă. Mai puteai să-i spui ceva?! Nu, Nick avea întotdeauna dreptate…cel puţin eu am acceptat acest lucru.



Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


elmi-srlr--2017--3-84-81.html

elmi-srlr--2017--3-84-86.html

elmi-srlr--2017--3-84-90.html

elmi-srlr--2017--3-84-95.html

elmi-srlr--2017--3-84.html