1 ... 4 5 6 7 8 9 10 11 ... 28

Daris Basarab - səhifə 8

səhifə8/28
tarix03.04.2018
ölçüsü1.28 Mb.

- Mulţumesc frumos, domnule!

- Îţi baţi joc de mine, tovarăşe?!

- Nu, aşa se mulţumeşte în germană - danke schön! Nici nu vă imaginaţi ce bine mi-aţi făcut! Puteţi să-mi daţi şi ceva în scris? Pentru mama...

- Tu chiar îţi baţi joc de mine? Şi nu mă lua cu domnule! Noi nu eliberăm adeverinţe! Noi suntem Comisie Social-Politică, tovarăşe! Poţi pleca!

Nick părăsi camera cinci plin de speranţe. Mami va trebui să înţeleagă ce s-a întâmplat! Ce grozav că nu poate da vina pe mine! Trebuie să fac rost şi de foaia cu ştersăturile în roşu şi să i le trimit. Hai, Nicolae, la panouri! Merse direct la panoul de unde, cu o zi înainte, luase foaia originală şi, în văzul celor care se învârteau pe acolo, desfăcu foaia cu pricina, o împături şi o strecură în buzunar.

- Ce faci, măi ăsta?!

- Iau o amintire, măi ăla!

- Poate pun ăştia miliţia pe tine!?

- Să le spui să mă caute prin tren! Să-l întrebe pe Naşu de mine. Baftă!

O fugă până la poştă, un plic timbrat şi câteva rânduri de lămurire, alături de cele două foi document: Sărut mâna, Mamă! Am făcut tot ce am putut, dar vremurile m-au depăşit. Locul doi la eliminatorii şi o respingere la social-politic!? Cum de este posibil aşa ceva, nu ştiu! Am de gând să încerc la Institutul de Arte. Sper ca cei din Ardeal să nu fie la fel de mitici! Dacă capotez şi acolo, am să fug în Germania! Am să te ţin la curent…

Călătoria cu Naşul a decurs fără peripeţii. În schimb, gândul la ceea ce urma, nu i-a dat pace. Dacă mă căsăpesc şi ăştia? Ce, dracu, mă fac?! Am s-o zbughesc în Germania, poate dau de taică-meu?! Lucrurile au luat, însă, o cu totul altă turnură.

Un moment de inspiraţie a avut darul să-l înarmeze cu o porţie de optimism. Auzise de Ladea de la Ţâru şi de la Oşorhan şi admirase lucrările maestrului, elev al lui Paciurea şi al lui Brâncuşi, în câteva reviste de artă. Nick se interesase de adresa profesorului şi se pomeni bătând la uşa atelierului de creaţie din Mănăştur. Auzi un ”intrăăă!” şi, intră. Un bărbat vioi, voinic, jovial, îl întâmpină cu un surâs primitor.

- No, ce-i tinere? Pă mine mă cauţi?

- Dacă Dumneavoastră sunteţi Maestrul Ladea, atunci da!

- Nu ştiu dacă sunt Maestru, dar ceva meşter tot sunt. Ia spune, care-i baiul?

- Primul bai a şi trecut. Am fost la Bucureşti, la Arhitectură, am reuşit al doilea la eliminatoriu, dar, m-au scos de pe listă pe motive social-politice. De fapt, bine au făcut pentru că, eu m-am dus acolo la insistenţele mamei. Eu vreau să fac sculptură, de fapt, mă simt deja sculptor! -Ei, na! Chiar eşti ”deja” sculptor?! Şi eu cu ce te pot ajuta, aşa, ca între meşteri?

- Păi nu vreau să păţesc ce am păţit la Bucureşti! Vreau să vă arăt nişte desene şi ceva fotografii cu lucrările mele şi, dacă vă plac, să puneţi o vorbă bună în Comisie...

- În primul rând, nu fac parte din nici o Comisie, cum îi spui tu! În al doilea rând, n-ar avea nici o valoare. Am şi eu un dosar prost: am fost sculptorul Casei Regale! Pricepi, matale? Dar, hai să vedem cu ce te lauzi!

Maestrul se aşeză comod la o masă de lucru şi începu să răsfoiască materialele. Cale de un sfert de oră nu scoase nici un sunet, nu schiţă nici un gest, spre disperarea lui Nick.

- Vrei un pahar de palincă?

- Nu, nu! A băut taică-meu şi pentru mine!

- Şi i-a căzut rău?!

- Şi lui, şi nouă! M-am jurat să nu beau în viaţa mea!

- Şi ce face tatăl tău?

- Dumnezeu ştie! A plecat cu nemţii în Germania, încă din timpul războiului. După tată, şi eu sunt neamţ!

- Ei, eu mai beau câte un pahar, pentru circulaţie şi pentru inspiraţie!?

- E frumos bustul ăsta al lui Horea! Ar trebui să-i mai puneţi vreo cinci degete la bază. Capul lui trebuie să privească mai de sus lumea! Un gât mai lung i-ar prinde bine! În rest, e grozav!

- I-auzi, măi! În loc să mă laşi să-ţi privesc operele, tu faci pe criticul cu mine!?

- Nu, doar că aşa mi se pare mie, Maestre!

- Ia spune, tu, cu cine ai făcut desen şi modelaj? Cine te-a îndrumat?

- Nimeni, Maestre! La desen, chiar nimeni! Iar la modelaj, m-a lăsat un sculptor, Domnul Paul, să-l urmăresc cum lucrează. Dacă am învăţat ceva, atunci, înseamnă că sunt un mare hoţ. Eu am furat privind!

- Vrei să-mi faci un portret în cărbune? Aşa, o schiţă fulger!?

- Da, puteţi să vă plimbaţi! Încercaţi să fiţi cât mai natural, să mă ignoraţi. Hârtie şi cărbune!

- Ia din dulap şi aşează-te unde vrei!

Proba focului a fost rapidă. După zece minute Nick i-a întins „portretul” Maestrului, ţintuindu-l cu o privire întrebătoare.

- Să ştiu că am să mă dau peste cap, şi tot te voi băga la Institut! E o notă aparte în chipul meu, o interiorizare!? Ce ai văzut, ce ai surprins?

- Un suflet zbuciumat, marcat, parcă, de o suferinţă ascunsă. Un om cu un suflet cât marea! Nu mă interesează amănuntul, ci starea! Peste toate planează artistul!

- Mulţumesc! Când ai să vrei să lucrezi, poţi bate la uşa atelierului. Ai materiale, ai scule, iarna ai căldură. Plata?! Să nu mă laşi să beau mult! Acum du-te şi te pregăteşte pentru examen. Eu mă ocup de rest.

- Mulţumesc, Maestre!

Cât a contribuit ”intervenţia” Maestrului nu s-a ştiut niciodată. Important a fost rezultatul afişat - media maximă! Nick era fericit. Simţea nevoia să împărtăşească această bucurie şi altora. Gândul îi zbură la Ella, la Domnul Paul, la NEA FANE. Da, NEA FANE! Cât îi datora acestui cioplitor fără pretenţii, dar cu talent şi bun simţ, cu sacul! Nick nu se lăsase dădăcit de nimeni, dar ştiuse să fure cu privirea, din ceea ce era esenţial pentru aspiraţiile sale de artist plastic. Toţi l-au încurajat cu dragoste, dar la NEA FANE găsise ceva ce nu putea fi explicat în cuvinte. Tot învârtindu-se prin atelierul de la cimitir, învăţase ce era piatra, unde era ascuns sufletul acesteia, cum poate fi cucerită fără să se opună, cum s-o facă să-i urmeze gândurile, să i se supună. Primul pe care am să-l îmbrăţişez va fi NEA FANE. Mi-e ca un tată! Şi ce suflet!

Cu gândul la toţi cei care l-au sprijinit, Nick aţipi, legănat de ritmul roţilor de tren. O voce puternică - coborâţi din vagoane! - îl trezi. Tramvaiul îl lăsă la poarta cimitirului. Se îndreptă agale înspre atelierul de monumente funerare cu intenţia de a-i face o surpriză bătrânului mentor. Găsi lacătul la uşă şi se întoarse la administraţia cimitirului pentru a lua cheia.

- Bună ziua, la toată lumea! Unde-i NEA FANE? Am găsit lacătul la uşă!?

- Ai fost plecat? Nu te-am mai văzut de mult pe aici!? NEA FANE nu mai este! A murit, acum o săptămână, de inimă. Du-te să-i vezi mormântul, la capătul aleii principale. E proaspăt, plin de coroane. Mulţi l-au iubit! A murit în atelier, în timp ce cioplea. Nici nu putea găsi un loc mai bun! Dumnezeu să-l ierte! A fost un om bun!

Nick o zbughi pe aleea principală şi se opri gâfâind la mormântul omului pe care l-a iubit atât!

- De ce te-ai grăbit, NEA FANE? N-ai fost curios să vezi ce am făcut la facultate?! Tu m-ai împins acolo, ca prieten, ca un tată! O, Doamne! De ce?!

Nick şi-a petrecut câteva ore bune la mormântul lui NEA FANE, întrebându-se de rostul şi sensurile vieţii. Era la o vârstă când astfel de lucruri rămân, de regulă, fără răspuns. Într-un târziu, s-a îndreptat agale înspre casa lui Ella. Era dezorientat şi pustiit, iar lacrimi fugare îi brăzdau obrajii. De ce nu pot pune în aplicare vorbele din popor - morţii cu morţii, viii cu viii? Ar fi mult mai simplu!”

Bucuria revederii a reuşit să mai lumineze puţin ochii umbriţi ai lui Nick. Ella, uitând de prezenţa bunicii şi a mamei, i-a sărit de gât, copleşindu-l cu sărutări.

- Mai lasă-l puţin să răsufle, să auzim şi noi ce veşti ne aduce. Hai, Nick, spune ce ai făcut la facultate?

- M-am dus să mă fac arhitect şi m-am întors sculptor. A ieşit cum mi-am dorit şi am şi o motivaţie plauzibilă pentru mama. Sărmana, va fi dezamăgită, dar, aşa a fost să fie! M-au respins ”social-politic” la Arhitectură, dar m-au primit cu braţele deschise la Arte. Am cunoscut un om formidabil - Maestrul Ladea! Acum ştiu că voi reuşi!

- Nick, cum a fost examenul? Hai, povesteşte!

- Doamna Széles, ne daţi voie să mergem puţin la plimbare? Mi-a fost dor de Ella!

- Mergeţi, dar mai întâi mâncaţi ceva bun, făcut de bunica.

- Nick, tu pari puţin trist, îngândurat. S-a întâmplat ceva?

- S-a întâmplat că a murit NEA FANE! N-ai aflat?!

- Nu! Nu se poate! Tocmai NEA FANE?! Ai fost la cimitir? Hai să mergem împreună!

- Mai întâi trecem pe la Domnul Paul, poate că e şi Ţâru acolo. Trebuie să-l îmbrăţişez pe Ţâru! Şi lui îi datorez foarte multe!

Cu lacrimi în ochi, Ella încerca să-l ţină pe Nick pe după umeri.

- Măi, ai grijă că te vede cineva de la voi, de la liceu!

- Ei şi!? Să mă vadă! Nu mai sunt chiar aşa copil!

- Poate, dar eşti, încă, elevă! Nu e bine să te pui cu ăştia!

- Bine! La cimitir sper că ai să mă poţi săruta! Nu ţi-a fost dor de mine? Nu-mi place că vei pleca!

- Nu ştiu cum va fi viaţa mea de acum încolo, dar e sigur că se va schimba mult! L-am cunoscut pe Maestrul Ladea. Cred că i-am plăcut!? Mi-a spus că pot veni oricând să lucrez în atelier. I-au plăcut fotografiile cu lucrările mele. A fost cam surprins...Nu ştiu dacă nu l-am supărat puţin cu observaţiile mele legate de bustul lui Horea!? Sunt curios dacă a ţinut cont de ele. Am să văd dacă am fler de critic de artă.

- Tu eşti puţin lud, dragul meu artist! Intri pentru prima oară în atelierul unui mare artist şi te apuci să critici?! Cred şi eu că nu i-a plăcut prea mult aşa ceva!

- Dacă e un mare artist, atunci, cred că a înţeles că nu sunt un nimeni. Am o sclipire de geniu în mine care îmi dă dreptul să nu stau aplecat în faţa nimănui. Nu, sunt convins că va mai lungi gâtul lui Horea!

- Care gât?!

- Las-o baltă! Ia spune, ce-ai mai făcut? Te-a mai vizitat Tedy, ziaristul cu Y în coadă?

- De ce, eşti gelos?

- Gelos, pe dracu! Mă enervează aerele lui de şmecher de Bucureşti! Sper să nu te laşi îmbrobodită!

- Gelos, negelos, mă bucură că măcar îmi arăţi că mă iubeşti! Aşa-i că mă iubeşti?

- Te iubesc, dar dragostea mea nu-ţi va aduce nimic bun! Eu sunt un om liber şi aşa va trebui să rămân dacă vreau să fac artă pentru artă. Da, da! Artă pentru artă, nu arta asta ”angajată”, cum vor ăştia, cu secera şi ciocanul!

- Bine, bine! Cunosc pe de rost povestea asta cu libertatea artistului. Nu e nevoie să te însori cu mine, dar putem fi amanţi!?

- Bine că nu te aude nimeni! Vezi să nu spui asta şi acasă! Or să creadă că vine de la mine. Doamne fereşte! Chiar că eşti ludă!

Ella sări de gâtul lui Nick şi începu să-l sărute cu disperare.

- Poate că sunt ludă, dar sunt cum sunt, din cauza ta!

- Măi copii! Vouă nu vă este puţină ruşine?!

- De ce Mamaie?! Ce e rău în asta?!

- Am şi eu nepoţi, dar aşa ceva nu s-a pomenit în casa noastră!

- Da, nepoţii ăştia cum au apărut, Mamaie? I-a adus barza? Dumneata nu te-ai sărutat niciodată, aşa, în văzul lumii?! Ai trăit numai în întuneric?! Să ştii că n-ai gustat nimic din viaţa asta spurcată şi, a dracului de frumoasă! Nu-ţi teroriza nepoţii, că ai să rămâi singură şi, nu merită! Sărumâna, Mamaie! Te salută un artist, şi asta nu-i puţin pentru o zi!

- Bate-te peste gură, circarule! Auzi la el! Artist!? Uite ce ne-au adus comuniştii! Se apropie Apocalipsa, Doamne, păzeşte-ne! Ptiu, Satană!

Cei câţiva gură-cască s-au făcut nevăzuţi auzind ”blasfemiile” adresate noii orânduiri de bătrâna Doamnă. Ţinând-o strâns pe după umeri, Nick o luă, de data aceasta cu paşi grăbiţi, spre atelierul Domnului Paul.

- Nu ştiu ce m-a apucat!? Cred că nu pot accepta plecarea asta grăbită a lui NEA FANE! Nimic nu va mai fi ca până acum! Mâine plec s-o liniştesc pe maică-mea! Oare a primit scrisoarea cu arhitectura? Cine ştie ce-i în capul ei, sărmana!

Vizita la atelier n-a fost o surpriză pentru cei doi prieteni. Paul şi Ţâru stăteau la un pahar de bere. Cu antenele, de care nu ducea lipsă, Ţâru a aflat rezultatul de la Institutul de Arte, dar era avid să afle cele întâmplate direct de la sursă. Priviri pline de sclipiri de bucurie, şi mândrie, i-au întâmpinat pe ce doi amorezi. Ţâru îşi ştergea discret lacrimile fugare, încercând să-şi ascundă emoţia în spatele unui zâmbet, cam forţat.

- Felicitări, Maestre! Se pare că n-a fost să fie arhitectură! Mă bucur ca un copil!

- Nu cred că şi maică-mea!

- Se va obişnui cu gândul, sunt sigur! Te aşteaptă un viitor strălucit, băiete! N-are de ce să se plângă! Hai, povesteşte! Dar mai înainte să ciocnim un pahar de bere, ce zici?

- Ciocniţi şi pentru mine! Eu nu beau!

Gazdele savurau poveştile debitate de protejatul lor, făcându-şi cu ochiul, în semn de satisfacţie.

- Dom’ Profesor, nu veniţi cu noi la cimitir, la marele meu prieten, NEA FANE? Ella nici n-a ştiut că NEA FANE nu mai este!? Până încep cursurile vreau să-i fac o piatră de mormânt, o placă din marmură, un relief înfăţişându-l, aşa cum l-am cunoscut, cioplind o cruce. Mi-ar trebui o placă cam de un metru şi jumătate. Poate că găsim ceva pe la atelierul lui. Ce ziceţi? Mă ajutaţi?

- Da, Nick, o să te ajutăm, cu tot ce trebuie. Da, da! Cred că NEA FANE te-a auzit şi zâmbeşte...

La cimitir s-a plâns decent, dar s-a plâns! Doi copii şi, doi maturi, au plâns fără să se ruşineze.

Vizita la Mami a decurs aşa cum era de aşteptat. Nu era uşor s-o convingi că totul s-a întâmplat aievea. Totuşi, afişele smulse de Nick de pe panourile de la Arhitectură, dădeau o oarecare credibilitate pledoariei viitorului sculptor.

- Asta este! Ce te miri? Să dea Dumnezeu să nu mă scoată şi de la Institutul de Arte! Acolo am făcut impresie bună. M-a luat sub aripa lui Maestrul şi Profesorul Ladea, ce nu-i de colo! Am să pot lucra în atelierul lui! Asta e, Mami dragă, nu mai e nimic de făcut. Sunt stigmatizat pentru aceşti netrebnici, şi, şi nici nu-mi pasă!

- Ba, mie-mi pasă! Stigmatul ăsta ni l-a lăsat tatăl vostru când a plecat cu nemţii şi ne-a lăsat aici...

- Stai puţin! Cum, adică, ne-a lăsat?! Tu n-ai vrut să mergem cu el! O fi el vinovat în unele lucruri, dar de data asta nu ai dreptate! Dar, ştii ceva? Hai să nu-l mai vorbim de rău! Mi-e foarte dor de el, chiar dacă el n-avea ochi decât pentru Anna...!

- Nu mai vorbi prostii! Niki v-a iubit la fel pe amândoi. Când a plecat, a plâns şi m-a rugat să am grijă de voi. A luat fotografiile voastre, de când eraţi mici. Uneori, mi-e milă de el!

- Mai bine ţi-ar fi dor şi ai găsi o cale să comunici cu el!

- Acum, chiar că ar fi o greşeală! Nu vreau să vă expun!


13

Nici ”Satul Natal”, nici amintirile din casa lui Kati Néni, nici rugăminţile lui ”Mami”, nu l-au putut reţine pe Nick mai mult de douăzeci şi patru de ore. Piatra de mormânt, promisă la mormântul lui NEA FANE, îl obseda. Proiectul pornise din suflet iar gândurile nu-i mau dădeau pace. Nu era vorba de o piatră funerară. Trebuia să fie o operă de artă expusă în mijlocul naturii. Atmosfera cimitirului îl fascina. Nu putea găsi un loc mai potrivit pentru un monument închinat memoriei unui om. Oare unde am mai auzit eu vorbele astea? Cred...da, de la Oşorhan…

În monotonia muzicii roţilor de tren, Nick făcu schiţa proiectului imaginat. Monumentul nu era prevăzut cu o cruce propriu-zisă. Crucea trebuia să iasă din mâinile lui NEA FANE, cioplitorul, în genunchi, înarmat cu un ciocan şi o daltă. O cruce începută, dar neterminată, aşa cum i-a fost şi viaţa. Într-un colţ al hârtiei era notat: 150x110 cm.(cca.). De unde, naiba, fac eu rost de o placă ca asta? Mai vedem!

Placa de marmură era într-adevăr o problemă. Nick nu se izbise încă de adevăratele greutăţi ridicate de această meserie. Preţurile, banii, nu prea îi spuneau mare lucru. Ba Ţârulescu, ba Domnul Paul, ba NEA FANE, au asigurat, cum au ştiut numai ei, materialele de ”joacă” pentru ”artistul” lor. Erau fericiţi să vadă ce ieşea din mâinile acestui copil. O placă de marmură, însă, de dimensiunile cerute de Nick, nu mai era pe măsura buzunarului lor. În primul rând, nu se găsea, iar în al doilea rând, preţul era prohibitiv. Plus aprobările! Marmura era dirijată înspre alte domenii, sau, altfel de monumente. Statuile ”vremurilor noi” nu se mai ciopleau din marmură. Se turnau în bronz. Care sculptor mai ţinea prin atelier blocuri de marmură, sau măcar plăci?! Explicaţiile erau logice, dar nu şi convingătoare.

O stare de panică l-a cuprins pe inimosul artist, dar şi pe susţinătorii lui. El le cerea, iar ei aruncau priviri disperate. Mai era şi problema atelierului. Cu noul şef al atelierului de la cimitir, nu se putea reactualiza statutul câştigat de Nick în timpul lui NEA FANE. Nu de mult, Nick îşi permitea să se simtă acolo ca la el acasă. Rămânea atelierul Domnului Paul, dar lipseau sculele de prelucrat piatra.

- Se poate şi fără ele, numai piatră să fie!

- Tocmai de piatră, dragul meu, nu putem avea parte...

- Domnu’ Paul, fac lucrarea din lut, facem negativul şi o turnăm în bronz. Ce spuneţi?

- Bronz zici?, la dimensiunile astea?! De unde atâta bronz? De unde atelier de turnare, la aşa dimensiuni?! Ce am eu, e pentru lucrări mici, pentru jucării.

- Nu pot să renunţ! I-am promis lui NEA FANE!

- Când i-ai promis?!

- La mormânt! Fac lutul, turnăm lucrarea în ipsos şi atârn placa pe perete, în atelierul lui NEA FANE. N-au cum să nu ne lase! Ce ziceţi?

- Eu zic să te apuci de modelat şi, pe urmă, mai vedem noi ce facem. Uite cheia de la atelier. Lut găseşti în beci. Nici cu ipsosul nu ne va fi uşor...

- Sunteţi de milioane! Dacă nu merge nici cu ipsosul, fotografiem lucrarea, mai bine zis, lutul, mărim poza şi o înrămăm. Măcar atât să aibă atelierul lui. Merge?

- Nu te laşi?! Ce mult l-ai iubit pe NEA FANE al tău! Frumos, foarte frumos!

Nick nu prea avea de unde şti ce muncă presupunea proiectul său. Numai pregătirea lutului la subsol şi aducerea lui cu găleata pe masa de lucru, pentru o placă de 150x120x12 cm., presupunea o muncă de Sisif. Şi-a pregătit un cofraj şi a coborât la subsol pentru frământarea lutului. Căratul pe o scară îngustă, din lemn, nu prea sigură, l-a epuizat, dar nu şi descurajat. Murdar din cap până-n picioare, dar cu lutul pe masă, Nick s-a trântit, aşa cum era, pe canapeaua pe care, într-o zi de ”creaţie”, a adormit de oboseală Ella, într-o şedinţă de modelaj, lăsând să-i scape de sub prosop, o ivire de sân. Un somn adânc a fost întrerupt de un sărut, venit parcă din lumea viselor. Totuşi, nu era vis! O mână gingaşă, răsfirându-i părul încleiat de lut, îl trezi de-a binelea. Ella, în genunchi, aştepta cu răbdare, acest moment.

- Cum ai intrat aici?

- Simplu! Uşa era deschisă. Ce faci, tu, singur? Vai, ce murdar eşti!

- M-am apucat de lucru pentru NEA FANE, dar cred că e mai mult decât pot eu să fac!? Nu am ce-mi trebuie şi încerc să improvizez. Mi-ar trebui o placă mare de marmură, dar se pare că nu este posibil! Fac în lut, ceea ce am ”văzut” eu în piatră! Păcat! Poate, peste ani, când voi avea atelierul meu, şi bani, bineînţeles! Mulţi bani!

- Mai lucrezi astăzi?

- Nu! Sunt mort de oboseală!

- Hai, spală-te şi ia-mă puţin în braţe!

- Dacă-mi promiţi că stăm cuminţi!

- Întotdeauna am fost cuminţi! Prea cuminţi, zic eu!

Nick se dezbrăcă pân’ la brâu şi-şi băgă capul sub robinet. Apa rece îl învioră, iar săpunul Domnului Paul, întotdeauna de calitate, răspândi un miros proaspăt de frunze strivite. Ella se apropie tiptil şi-şi înfipse degetele în părul încleiat. Se apucă să-l frece cu sârg provocând o destindere în corpul încordat din cauza poziţiei la chiuvetă.

- Trebuie să-i sugerez Domnului Paul să instaleze un duş şi un mic boiler electric. N-am avut parte de aşa ceva nici acasă, şi nici la Naşa. Chiuveta, sau ligheanul, sunt o adevărată pacoste. Îţi piere cheful să te mai speli!

O duşcă de apă cu săpun puse capăt acestei peroraţii.

- Nick dragă, poţi să vii la noi, să faci duş, de câte ori vrei! Ce mare scofală?!

- Da, să mă vadă maică-ta, plin de noroi, cum atentez la curăţenia templului vostru, nu? Nu, dragă, am să am şi eu duş, şi săpunuri de lux, numai să mă văd în atelierul meu! Trebuie să mă impun repede, să obţin şi eu un atelier cum e al lui Ladea! Are tot ce trebuie, şi, pe banii statului! El e mare maestru, dar nici eu nu am de gând să fiu ceva mai mic! Gata! O să rămân fără păr!

Ella îl trase de păr înspre ea şi începu să-l sărute, aşa ud cum era.

- Luda mea, aşteaptă să mă şterg!

- Dacă mai aştept mult, ne apucă seara şi va trebui să plecăm!

- Oricum trebuie să plecăm! Trebuie să pice Domnul Paul, să verifice atelierul înainte de culcare. Face rondul, cum zice el.

- Mare mincinos mai eşti! Nu mi-ai spus că ţi-a lăsat atelierul pe mână?! Hai, lasă-mă să te şterg şi, dacă e să vină, să vină! Ce, el n-a fost ca noi?!

- Bine, frumoaso! Hai să ne sărutăm până ne-om smulge limba unul altuia!

- Vai, ce scârbos eşti! Şi nu te mai preface, că şi tu vrei, nu?!

Relaţia aceasta adolescentină avea ceva aparte: dorinţe nedefinite, dorinţe ascunse stângaci, teamă de necunoscut. Pe de o parte, o exuberanţă nestăpânită, o curiozitate infantilă, o nerăbdare inflamantă; pe de altă parte, o prudenţă matură, o dirijare pasională de unic sens, nespecifică acelei vârste, dar marcată de ”perioada” acelor ani. Era un cuplu minunat pentru ochii celor din jur, era un ”cuplu ideal” pentru ei înşişi. O forţă ascunsă acţiona în interiorul lor, ceva greu de înţeles, ceva care-i proteja împotriva pericolului întinării încrederii de care se bucurau. Se simţeau mari prin sentimentele care-i stăpâneau, dar redeveneau, la timp, mici, copii, în faţa ispitelor provocatoare.

În concepţia acelor zile, cea norocoasă era, bineînţeles, Ella. În plus, nu lipsită de importanţă, era acea încredere deplină manifestată de Domnul Széles, bazată pe intuiţie. Îl îndrăgise pe Nick pentru felul lui direct de a fi, pentru neobişnuitul lui talent, pentru poezia care-i legase pe cei doi copii. Undeva, în subconştient, ”copiii” onorau această încredere.

Atât seara, cât şi Domnul Paul, i-au găsit stând cuminţi pe canapea, scrutând amurgul pierdut dincolo de geam. Au urmat zile de trudă, de creaţie, în care junele artist s-a întrecut pe sine. NEA FANE a prins contur în lutul proaspăt, trudind la crucea ce urma s-o poarte dincolo de mormânt. După trei zile, lutul prinse viaţă, spre marea încântare a susţinătorilor. Masa de lucru era blocată de lutul adus la viaţă, ridicând semne de întrebare - ce era de făcut mai departe? Atelierul nu permitea turnarea ipsosului la astfel de dimensiuni. În plus, lutul trebuia lăsat să se usuce în condiţiuni optime, adică lent, iar timp pentru aşa ceva nu era. Nick era presat de plecarea la Institut. Săptămâna ce o mai avea la dispoziţie nu era suficientă.

”Consiliul de creaţie” a hotărât stoparea lucrărilor, fotografierea operei şi abandonarea proiectului. Fotografierea a reuşit peste aşteptări, lăsând impresia unei lucrări în bronz. Un exemplar mărit, pus sub sticlă şi înrămat de Ţâru, şi-a găsit locul în atelierul lui NEA FANE, permanentizând prezenţa lui în locul unde şi-a încheiat drumul lui de cioplitor de monumente funerare. Pentru Nick a fost prima mare înfrângere. Cu timpul rana s-a vindecat, dar nu a mai revenit niciodată asupra proiectului iniţial. Viaţa avea să-l înveţe ce este banul şi să-l întărâte împotriva acestuia. Avea să cultive un fel de dispreţ faţă de bani, ceea ce a creat în jurul lui o aureolă aparte, dar l-a şi lipsit de unele împliniri.

Plecarea la Institut se apropia înspăimântător de repede, iar teama despărţirii, atât de evident manifestată de Ella, l-a molipsit şi pe el. Era un sentiment nou, pe care se străduia să-l înăbuşe, dar fără prea mult succes. Pe Ella o apucase un fel de disperare, vizibilă în orice gest al ei.

- Am să vin cu tine, Nick! Fac eu cumva!?

- Nu te gândi la aşa ceva! Lasă să curgă timpul şi să hotărască el ce e mai bine! La vârsta ta nu te poţi căra după un pierde-vară! Am să vin să te văd cât voi putea de des. Tu n-ai ce căuta acolo! Ai tăi n-ar accepta aşa ceva niciodată.



Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


elmi-srlr--2017--6-87-126.html

elmi-srlr--2017--6-87-130.html

elmi-srlr--2017--6-87-135.html

elmi-srlr--2017--6-87-14.html

elmi-srlr--2017--6-87-144.html