1 ... 11 12 13 14 15 16 17 18 ... 124

Dic?ionar de Geografie - səhifə 15

səhifə15/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4.37 Mb.

Calcofil.

(gr. chalkos-cupru, minereu, phillein-a iubi). Calitatea unui element chimic de a avea mare afinitate pentru sulf, concentrat de preferinţă în calcosferă. Ex.: Se, Te, Fe, Cu, Zn, Pb, Cd, Hg, Sb, Bi, As, Au, Ag etc., care se întâlnesc frecvent în natură ca sulfuri.

Calcopirită.

(gr. chalkos-cupru, pyros-foc). Sulfură dublă de cupru şi fier (CuFeS2), care conţine 34,57% Cu, 30,54% Fe şi 34,9% S, iar uneori cantităţi mici de aur şi de argint. Se găseşte în filoane hidrotermale sau în volburi, în unele formaţiuni metasomatice de contact (cu calcarele), ca segregaţii în roci magmatice, şi se formează, mai rar, prin procese exogene, în roci sedimentare. Prin alterare, calcopirita se descompune în sulfat de cupru şi de fier, iar în reacţii cu diferiţi acizi din zona de alteraţie formează arseniaţi, fosfaţi, vanadaţi etc. În ţara noastră calcopirita apare în zăcămintele auroargentifere şi de minereuri complexe din zona erupţiilor vulcanice terţiare, din jud. Maramureş (la Ilba, Nistru, Băiţa, Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ, Botiza, Budeşti, Baia Borşa etc.), din munţii Ţibleş, de la Rodna (jud. Bistriţa-Năsăud), din patrulaterul Munţilor Metaliferi (la Deva, Pojoga, Săcărâmb, Hondol, Crăciuneşti, Fizeş, Ruda-Barza, Bucureşci, Stănija etc., jud. Hunedoara; Zlatna, Ampoiţa, Bucium, Roşia Montană, Baia de Arieş etc., jud. Alba). Se găseşte de asemenea în zăcămintele cuprifere din Carpaţii Orientali (la Cârlibaba, Fundu Moldovei, Pojorâta, Chiril, Crucea, Leşu Ursului etc., jud. Suceava; Bălan-jud. Harghita; etc.); în zăcământul cuprifer de la Moldova Nouă şi din zona banatitelor din jud. Caraş-Severin (Sasca Montană, Oraviţa-Ciclova Română, Dognecea, Ocna de Fier, Tincova etc.); apoi în zăcământul de pirită cupriferă de la Atlân-Tepe sau de sulfuri complexe de la Somova (jud. Tulcea) etc.

Calcosferă.

(gr. chalkos-cupru, minereu, sphaira-sferă). Geosfera ipotetică din zona intermediară a globului terestru, localizată între litosferă şi barisferă, în care predomină silicaţii de fier şi de magneziu şi sulfura de fier, în topitura cărora sunt solubile elementele calcofile, care au afinitate mai mare pentru sulf decât pentru oxigen.

Calcozină.

(gr. chalkos-cupru). Sulfură de cupru naturală (Cu2S), care conţine uneori, sub formă de impurităţi mecanice, aur, argint, fier, cobalt, nichel, arsen şi aur. Se formează fie endogen, hidrotermal (mai rar), la temperaturi sub 105o, în zăcămintele bogate în sulf şi mai sărace în cupru, fie (cel mai frecvent) pe cale exogenă, în zonele de îmbogăţire a zăcămintelor de sulfuri de cupru. Prin alterare, trece în azurit, malachit, cuprit etc., iar prin oxidare completă, în cupru nativ. Conţinând 79,8% Cu, comstituie un important minereu de cupru. Se întâlneşte în zăcămintele de cupru din: Rusia (Truinsk, Koundradski, Almalâk etc.), S.U.A. (la Butte, în Montana), Germania, Spania etc. În ţara noastră calcozina se găseşte în zăcămintele de la: Altân-Tepe (jud. Tulcea) (în zona de cementaţie a zăcământului de pirită cupriferă), Bălan (jud. Harghita), în Banat (la Dognecea, Moldova Nouă, Sasca Montană, Oraviţa-Ciclova Română etc.), în jud. Maramureş (la Ilba, Băiţa, Baia Sprie, Cavnic, Baia Borşa etc.), în Munţii Apuseni (la Deva, Hondol, Stănija-jud. Hunedoara, Bucium, Abrud, Muşca, Întregalde etc., jud. Alba) etc.

Caldeiră.

(sp. caldera-căldare). Depresiune în formă de căldare de dimensiuni foarte mari, de obicei circulară, care se formează pe umplutura de lavă a unui coş vulcanic central, fie în urma unei explozii vulcanice puternice (caldeiră de explozie: ex., la vulcanul Bandai-Şan din Japonia), fie în urma prăbuşirii conului central (caldeiră de prăbuşire: ex., la vulcanul Mauna-Loa din insulele Hawaii). Pereţii interiori ai depresiunii au pante foarte repezi, pe când cei din afara acesteia au pante de obicei line. În interiorul caldeirei există o vale care adună apele de pe versanţi (Atrio del Cavallo) şi care, de obicei, deversează apele adunate în afara depresiunii, creându-şi o trecere sub forma unui defileu. Se cunosc şi caldeire transformate în lacuri (ex., lacul Kronatkoe din Kamceatka). Depresiunile caldeirelor ating uneori mulţi km (ex.: caldeira Aso din Japonia are 18,5 km diametru; Tenerife din insulele Canare, 16 km; Albano din Italia, 10,5 km etc.). În România, în lanţul vulcanic din estul Bazinului Transilvaniei se cunosc caldeire cu diametre între 1 şi 10 km (ex.: Căliman, Funcele, Şoimuş, Ciumani, Harghita). Caldeira este deci un crater uriaş, format prin explozie vulcanică şi lărgită prin prăbuşiri ulterioare. Uneori, rezervorul magmatic din con este golit în timpul exploziei, iar partea centrală a vulcanului se prăbuşeşte, rămânând în exterior un perete circular abrupt; în interiorul acestei căldări poate apare apoi un con vulcanic mic. După formă şi geneză există mai multe tipuri: caldeiră monogenă-rezultată dintr-o singură explozie uriaşă; caldeiră poligenă-mai multe explozii urmate de prăbuşiri care distrug conul aproape complet, caldeira principală fiind festonată, pe margini de caldeire mai mici; caldeiră inelară-în caldeira mare, mai apare o erupţie ce formează unul sau mai multe conuri mai mici, creând în jur o depresiune circulară, denumită atrium (după Atrio del Cavallo de la Vezuviu); creasta ce închide cercul se numeşte somma (după Somma Vezuviului). Atriumul poate fi ocupat de un lac circular sau de o vale.

Caledonian.

Etajul inferior al Devonianului, în care este cuprinsă vechea gresie roşie (Old red sandstone) din faciesul continental deşertic din Anglia.

Calefacţia apei.

Transformarea apei datorită poluării termice.

Calendar.

Indicator sistematic al succesiunii lunilor şi zilelor unui an, bazat pe periodicitatea fenomenelor din natură.

Caliche.

(sp. americ.). Rocă nitriferă care conţine 40% NaNO3, în amestec cu cloruri şi sulfaţi de sodiu, calciu şi magneziu, iodură şi borat de sodiu. Se întâlneşte în cuiburi, strate sau lentile (groase de 0,25-1,5 m), intercalate cu sare gemă, mirabilit, guano etc., în argilele, gipsurile şi nisipurile de pe coasta vestică a Americii de Sud, de la Tarapaca la Taltal, în Chile (pe 600 km lungime). Serveşte la extragerea azotatului de sodiu. V. Crustă.

Calitatea apei.

Starea fizică, chimică, biologică şi bacteriologică a apei la un moment dat, în funcţie de care se determină categoria de folosinţă. Conform STAS 4706 sunt stabilite trei categorii: ape de categoria I (ape potabile), de categoria II (ape piscicole, de irigaţie, industriale, de agrement) şi de categoria a III-a (ape de irigaţie şi industriale).

Calitatea estetică a mediului înconjurător.

Totalitatea trăsăturilor mediului înconjurător care îi conferă caracterul plăcut, armonios, asigurând dezvoltarea sănătoasă a omului şi oferindu-i condiţii optime de odihnă şi recreere. Evaluarea calităţii estetice se face prin mai multe metode, toate bazându-se pe factori fizici, igienici, ekistici, din analiza cărora rezultă şase clase de calitate: respingător, neînsemnat, plăcut şi armonios, distins, superb, spectacular.

Calitatea mediului înconjurător.

Starea mediului înconjurător la un moment dat, rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structurale şi funcţionale, capabilă să asigure o ambianţă satisfăcătoare multiplelor necesităţi ale vieţii omului.

Calitatea solului.

Totalitatea trăsăturilor solului de a fi productiv, asigurând obţinerea celor mai mari producţii vegetale şi animale, în condiţii naturale sau în cultură. În funcţie de calitatea lor solurile sunt clasificate în patru categorii: permanent cultivabile, incidental cultivabile, cu vegetaţie permanentă, inaccesibile cultivării, păscutului sau silviculturii. Fiecare categorie prezintă mai multe clase de calitate; astfel, prima categorie cuprinde clasele: soluri continuu cultivabile fără măsuri speciale de amenajare, cu măsuri minore de amenajare şi cu măsuri complexe de amenajare.

Callampa.

V. Bidonville.

Callipteris.

(gr. kallos-frumuseţe, pteris-pămătuf). Plantă fosilă, din grupul Pteridospermelor, care a lăsat impresiuni de frunze compuse pe şisturile cărbunoase permiene. Specia fosilă Callipteris conferta caracterizează formaţiunile permiene din Banat.

Callovian.

(fr. de la Callovium, numele latin al oraşului englez Kellaway). Primul etaj al Jurasicului superior (Malm), caracterizat, din punctul de vedere petrografic, prin calcare spatice şi calcare cu oolite feruginoase, marne şi calcare cu Posidonomii, şi depozite argiloase, iar din punctul de vedere paleontologic, mai ales prin amoniţii: Macrocephalites macrocephalus, Reineckia anceps şi Peltoceras athleta. În ţara noastră, Callovianul este reprezentat în Dobrogea (în împrejurimile Hârşovei, prin calcare roşcate), în Banat (zona Reşiţa şi Sviniţa, prin calcare nodulare roşii şi prin şisturi şi calcare marnoase), în Munţii Apuseni (în Pădurea Craiului şi Munţii Bihor, prin calcare oolitice şi spatice), în Carpaţii Orientali şi Meridionali (în Hăghimaş, Bucegi şi Piatra Craiului, prin jaspuri cu radiolari şi calcare marnoase cenuşii şi la Rucăr, prin calcare roşietice) etc.

Calotă.

(fr. calot-căciulă, bonetă). Aflorimentul cu contur închis, al unui strat necutat, care se găseşte în poziţie normală deasupra unor strate mai vechi, caracteristic pentru structurile geologice orizontale sau monoclinale. Calotele sunt rezultatul acţiunii de eroziune a agenţilor modificatori şi, în cazul în care sunt constituite din roci utile sau conţin materiale industrializabile se pretează în condiţii optime la deschiderea unei cariere. Sin. Martor de eroziune.

Calotă glaciară.

Masă de gheaţă de grosime foarte mare (circa 2 300 m în Groenlanda şi până la peste 4 000 m în Antarctica), care acoperă suprafeţe întinse în regiunile polare (ex.: în Groenlanda, 1 900 000 km2, în Antarctica, 13 300 000 km2; în regiunile din nordul Europei, în Spitzbergen, Novaia Zemlea etc, circa 100 000 km2; etc.). În Pleistocen, calota scandinavă, având ca centre de diramaţie Scandinavia şi insulele britanice, ocupa tot nordul continentului, ajungând în sud până în Carpaţii nordici şi în masivele hercinice (Boemia şi Harz), în vest până în sudul Angliei şi al Irlandei, iar în est până la Volga şi Ural. Tot sub denumirea de calotă glaciară sunt desemnate şi masele de gheaţă care acoperă vârfurile înalte ale unor munţi (ex.: în Alpi, în Caucaz etc.) şi care, în epoca glaciaţiunilor cuaternare, aveau întinderi mai mari. Sin. Inlandsis, Gheţar continental.

Calpionella.

Unul dintre puţinii infuzori fosili cunoscuţi. Era pelagic. Foarte abundentă şi cu o foarte mare răspândire geografică, Calpionella (sau Tintinnopsella) se întâlneşte începând din Jurasicul superior până în Cretacicul inferior, în special în calcarele titonice şi în Valanginian. Specia Calpionella carpathica, găsită în ţara noastră la Gâlma (pe valea Ialomiţei), este unul dintre primele exemplare descoperite în lume.

Calymene.

(gr. kalymna-înveliş, văl). Specie de trilobit cu cefalotorace semicircular. Este cunoscut din Ordovician până în Devonianul mediu.

Cambisol.

Clasă de soluri care include solurile cu orizont B cambic. Este clasă de soluri în sistemul internaţional FAO, care se formează în urma proceselor complexe de alterare fizico-chimice şi biogene din orizontul A şi acumularea materialului rezultat în orizontul B, iluvial, care îşi schimbă astfel compoziţia şi culoarea. Corespunde aproximativ solurilor brune acide de păduri de conifere. Sin. Sol cambic.

Cambrian.

(de la Cambria, numele latin al Ţării Galilor, unde, în 1835, Sedgwick a recunoscut şi separat întâia oară formaţiunile respective). Prima perioadă a erei paleozoice, apreciată la o durată în timp de 70 milioane de ani, care începe cu apariţia intensă a trilobiţilor şi se termină înainte de apariţia graptoliţilor. Rocile formate în această perioadă, groase uneori de mai multe mii de metri, sunt: gresii, cuarţite şi arcoze, conglomerate, şisturi argiloase, depozite lagunare (de sare, gips), şisturi alunifere etc., de cele mai multe ori puternic dislocate şi pe alocuri chiar metamorfozate. Depozitele aşezate către sfârşitul Cambrianului, când marea s-a retras, transgresiv şi direct peste scuturile vechi algonkiene, continentalizate, au rămas până azi, orizontale, necutate. Fauna cambriană este reprezentată prin nevertebrate inferioare ca alcătuire şi exclusiv marine (protozoare, celenterate, brahiopode, apoi moluşte, artropode, crustacei etc.). Lipseau: dintre nevertebrate insectele şi arahnidele, vertebratele complet, iar plantele, foarte puţine, erau reprezentate prin alge calcaroase (care au format depozite mari de calcar în China), prin Archaeoxilon (un precursor al criptogamelor vasculare, găsit ca impresiuni în nişte şisturi vechi de la Przibram-Cehia) şi prin unele Psilophytalae terestre (ai căror spori şi ale căror cuticule au fost descoperite în 1946 în argilele Cambrianului inferior din împrejurimile oraşului Sankt Petersburg, fost Leningrad). În ultimul timp, în depozitele Cambrianului superior din statul Vermont-S.U.A., s-a descoperit un peşte placoderm primitiv, Eoichtys, care ar fi cel mai vechi vertebrat cunoscut. Sunt caracteristice pentru Cambrian: dintre brahiopode, Lingula şi Obolus (care constituie două treimi din fauna perioadei); dintre trilobiţi: Agnostus, Olenellus, Paradoxides şi Olenus; dintre spongieri: Archaeocyathus, cu poziţie nesigură în clasificare, dar cu mare răspândire, constructor de recifi. Din punctul de vedere geologic şi orogenetic, Cambrianul a fost puţin bogat în asemenea evenimente, deci mai liniştit. Se citează slabe manifestaţii ale eruptivismului şi metamorfismului şi există unele indicaţii de mişcări orogenetice, la sfârşitul perioadei, în sud-vestul Siberiei (cutările salairice) şi în America de Nord (cutările vermonţiene, din Munţii Appalachi). Pe baza succesiunii verticale a trilobiţilor, Cambrianul se subdivide în: Georgian (strate cu Olenellus), Acadian (strate cu Paradoxides) şi Postdamian (strate cu Olenus) şi se întâlneşte la vest şi la sud de scutul Baltic, în Scandinavia, în împrejurimile Sankt Petersburgului, în nordul şi sudul Angliei, adică în zona vechilor scuturi. Apoi, în zonele de geosinclinale cutate: zona ardeno-polonă (între Munţii Ardeni şi Lysa-Góra), zona bretano-boemă (în Bretania, Boemia, în Sudeţi, Masivul Central Francez, Munţii Vosgi etc.) şi zona mediteraneană (în peninsula Iberică, Maroc, Sardinia etc.). Cambrianul se găseşte: în Rusia, regiunea Baltică, în Caucazul de Nord şi în Transcaucazia; în zonele centrale şi vestice ale Americii de Nord (în catena Munţilor Appalachi, a Munţilor Stâncoşi, pe coasta estică a Labradorului, spre sud de Marile Lacuri etc.), în Asia (între Enisei şi Lena, în insulele Noii Siberii, în Munţii Altai, în Kazahstan; apoi în China şi în India) şi sunt cunoscute unele apariţii şi în nordul Argentinei şi în sud-estul Australiei. În România Cambrianul lipseşte, dar s-ar putea ca şisturile verzi din Dobrogea centrală, care prezintă trăsături comune cu formaţiunile similare cambriene din zona Sudeţilor (Munţii Kaciab), să aibă aceeaşi vârstă.

Campanian.

Subetaj al Senonianului (al treilea), caracterizat prin anumite specii de belemniţi (Gionioteuthis), de amoniţi (Scapites, Parapachydiscus) şi echinoderme (Micraster). În România a fost identificat în: Dobrogea (în împrejurimile Medgidiei); Depresiunea Getică (la vest de Olt); Munţii Apuseni (bazinul Borodului, Munţii Gilăului) etc.

Campina.

Formaţiune de tip savană împădurită, pe nisipuri aluviale (în Amazonia).

Campinara.

Formaţiune asemănătoare cu gariga, din ierburi şi esenţe lemnoase scunde (în America de Sud).

Campos.

Savană cu arbori sau arbuşti în Podişul Braziliei. V. Savană.

Canal.

(lat. canalis, de la canna-trestie, tub). Cale de circulaţie a apelor, care face posibilă navigaţia între două bazine fluviale sau în lungul unui râu (canal de navigaţie), este amenajată artificial pentru a evita surplusurile de apă la viituri (canal de derivaţie), conduce apa la o uzină hidroelectrică (canal de aducţie), sau transportă apa necesară irigaţiilor (canal de irigaţie). Un râu sau un fluviu căruia i s-a corectat albia şi i s-a regularizat debitul pentru a se face posibilă navigaţia se spune că "este canalizat". Se numesc canale intercontinentale sau maritime căile artificiale tăiate printr-un istm pentru a scurta comunicaţia între două mări (Canalul Kiel între mările Nordului şi Baltică, Canalul Suez între mările Roşie şi Mediterană, Canalul Corint între mările Egee şi Ionică) sau între două oceane (Canalul Panama, între oceanele Pacific şi Atlantic). Deplasarea navelor prin canale se poate face în mod natural, ca la Suez, Kiel, Corint, sau prin intermediul ecluzelor, când traseul canalului traversează regiuni cu diferenţe de nivel importante, ca la Panama, Volga-Don, Dunăre-Marea Neagră etc. Deci, canalul este o formă de relief negativă, îngustă şi lungă, ca un şanţ, de obicei săpat de om. Pe lângă canalele menţionate mai sus, se deosebesc: canal colector (adună apele mai multor pâraie sau râuri; ex., în Câmpia Crişurilor); canal de maree (modelat sub acţiunea mareelor); canal de valuri (prin care se scurg apele rezultate din spargerea valurilor).

Canal de etiaj.

Parte din albia minoră în care curge râul la cele mai mici ape.

Canal de scurgere.

Partea mijlocie a unui torent, ca un jgeab, pe care se scurg apele şi materialele sale erodate, cu mare viteză. V. Torent.

Canara.

Abrupt stâncos apărut de sub loess; stâncă în mare (regionalism în Dobrogea).

Cancrinit.

Alumosilicat de sodiu şi de calciu, care se formează postmagmatic, prin acţiunea soluţiilor magmatice carbonatate sau sulfatate asupra nefelinului. Se întâlneşte în pegmatitele şi sienitele nefelinice, în granite etc. Are culoarea albă, albastră (la varietatea vişnevit) etc. În ţara noastră a fost semnalat în sienitele nefelinice de la Ditrău (jud. Harghita) şi de la Ogradena (jud. Mehedinţi).

Canion.

(sp. canon-tub). Vale simetrică, adâncă şi îngustă, cu versanţi abrupţi, de obicei verticali şi în trepte, cu puţine confluenţe, sculptată în strate orizontale în regiuni cu climă aridă. Rezistenţa diferită la eroziune a stratelor în care s-a adâncit valea determină formarea de cornişe laterale pe ambii versanţi ai văii. Eroziunea liniară (în adâncime) viguroasă a apelor care dau naştere văilor de tip canion se explică prin mişcările de ridicare continuă a regiunii respective, mişcări scoase în evidenţă în unele cazuri şi prin prezenţa meandrelor adâncite. Cel mai grandios şi mai tipic canion este Marele Canion al fluviului Colorado (din S.U.A.), adâncit cu peste 1 500 m în stratele orizontale care cuprind toate formaţiunile geologice de la Precambrian la Cuaternar, permiţând lui John Wesley Powell să urmărească şi să explice, pentru prima dată, în 1873, raportul dintre formă şi structură. Se întâlneşte şi în regiunile constituite din loessuri cu grosimi mari. Se numeşte canion submarin valea adâncă şi îngustă care începe în dreptul gurii de vărsare a unui fluviu, se adânceşte repede până la 500-1 000 m pe suprafaţa platformei continentale şi se continuă mai departe pe suprafaţa înclinată a taluzului continental, în direcţie perpendiculară pe linia ţărmului. Acest canion submarin seamănă cu o vale fluviatilă submersă, are versanţi foarte înclinaţi (peste 45o), prezintă rupturi de pantă transversale şi trepte litologice longitudinale. Canioanele submarine au fost descoperite în faţa deltelor fluviilor Ind, Gange, Anabar, Lena, Yukon, în faţa estuarelor fluviilor Congo, Hudson, Sf. Laurenţiu, şi pe coasta de sud-vest a Franţei, în dreptul fostului estuar al Adour-ului.

Cannel-coal.

(engl.). Varietate de cărbune bituminos sau semibituminos, duritic, cu textură uniformă, compactă, fără stratificaţie, cu granulaţie fină, tare, de culoare cenuşie închisă spre neagră mată, cu luciu gras şi cu spărtură concoidală. Este format din încărbunarea şi bitumizarea sporilor, a sporangilor de criptogame vasculare şi a granulelor de polen şi a cuticulelor de gimnosperme transportate de vânt. Conţine şi cantităţi variabile de ceruri şi răşini şi multă cantitate de cenuşă. La încălzire nu aglutinează, dar se aprinde uşor şi arde cu flacără luminoasă şi mult fum şi, prin distilare, dă o cantitate mare de gaz de iluminat. Printr-un proces de semicarbonizare dă combustibil fără fum (antracit artificial).

Caolin.

(de la numele dealului Kaoling-Dealuri albe din China, unde a fost descoperit). Argilă cu grad mare de puritate, constituită aproape în exclusivitate din caolinit (silicat bazic de aluminiu care conţine în cantităţi foarte mici: Fe2O3, MgO, Na2O, BaO, SiO2 etc., sub formă de impurităţi), în paiete cu dimensiunea de 0,5-9 , la care se adaugă particule de halloysit şi, mai rar, monotermit. Formează o masă afânată sau compactă, fin pământoasă, de culoare albă, cu nuanţă gălbuie sau verzuie, datorită impurităţilor, care rezultă în urma procesului de caolinizare (v.) a rocilor feldspatice. Este unsuros la pipăit, nu este plastic, prezintă refractaritate mare şi contracţie ridicată la ardere. Caolinul se întrebuinţează fie brut, fie înobilat, în industria ceramică fină (la fabricarea porţelanului şi a faianţei), în industria refractarelor, ca opalizant în industria sticlei, a hârtiei, la fabricarea muşamalelor, linoleumurilor, a unor vopsele sau lacuri, la obţinerea oxidului de aluminiu etc. Zăcăminte importante de caolin se găsesc în: China (la King-te-Ching, Ian-Ceau-Fu etc.), Japonia, Ucraina (la Gluhoveţ, Turlov etc), Rusia (la Belaia-Balka, în regiunea Volgograd, în Munţii Ural etc.), în Anglia (Cornwall, în Devonshire etc.), în Saxonia (lângă Meissen, primul zăcământ descoperit în Europa, în 1709), în Franţa (lângă Limoges, Sevres, descoperit în 1774), în Cehia (lângă Karlovy-Vari) etc. În ţara noastră se cunosc numeroase zăcăminte de nisipuri şi argile caolinoase (care după spălare şi tratare produc caolinuri de calitate), printre care amintim: la Aghireşu (jud. Cluj), lângă Băile Harghita (jud. Harghita), Parva (jud. Bistriţa-Năsăud), la Măcin (jud. Tulcea), în punctele Viţelaru, Făcăleţu-Cheia etc., în sectorul Medgidia-jud. Constanţa (la Gherghina, Tortomanu, Defcea, Satul Nou etc.) etc. V. şi sub Argilă.

Caolinit.

Mineral (v. sub Caolin).

Caolinizare.

Proces geologic de suprafaţă, de transformare chimică, în caolin, a rocilor bogate în feldspaţi sau alţi alumosilicaţi, sub acţiunea apei, a oxigenului şi a dioxidului de carbon din aer, a apelor de infiltraţie (ape vadoase) încărcate cu CO2, a acizilor humici etc. Caolinizarea se datoreşte şi proceselor pneumatolitice şi hidrotermale care se produc la temperatură joasă, acţiunii postvulcanice a vaporilor suprasaturaţi, a acizilor mineralizatori (HCl, HF, H2SO4), a soluţiilor calde care se ridică din bazinele magmatice prin crăpăturile scoarţei. Transformările superficiale dau produse coloidale, iar cele rezultate din acţiunea soluţiilor endogene dau produse de caolin cristalizat.

Cap.

Porţiune a uscatului, de obicei stâncoasă, care înaintează în mare, pornind din continent sau dintr-o insulă (ex.: Capul Midia, Caliacra, Nord, Bunei Speranţe etc.). Atunci când lanţurile muntoase sunt orientate perpendicular sau oblic pe direcţia ţărmului şi înaintează mult în larg, formează promontorii, care se termină cu capuri (ex.: Capul Tenaron, din Peninsula Peloponez; Capul Nimfeon, din Peninsula Calcidică; Capul Baba, din Asia Mică etc.). Şi promontoriile de podiş ca şi peninsulele se termină cu capuri geografice.

Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


grupul-de-imm-uri-privind.html

grupul-dmbovia---raport.html

grus-canadensis-pulla--.html

grushevskij-mihail.html

grustnij-god-ville-valo.html